ANA ARDELEANU - SCAMELE CUVINTELOR

evergreen

mă plimb în parcul Evergreen,
printre firele sentimentelor
ce electrocutează letal.

ar trebui să-mi feresc privirea,
iubirea, biografia,
anul și ziua nașterii.

totul, așa, ca la carte,
și nu măsurat din ochi,
ci luând albastrul
ca element de măsură perfect,
pogorât din generosul cer,
pentru a mă curăța
de ciuma îndoielii,
care m-ar putea așeza în al lumii pustiu,
ca pe o păpușă,
abia ieșită din fabrica de făcut păpuși
a mamei sale,
la al cărei design, omul roș’
nu poate ajunge
pentru a-l modifica.

nici chiar tu,
așa născut, iar nu făcut,
cum ești declarat
la oficiul de stare civilă
al poeziei!

pământul e la fel

pământul și dragostea sunt la fel:
ciugulesc din mâna textului
tot ce metafora a primit,
a numărat, apoi a împărțit la doi,
pentru ca rezultatul să fie egal,
să pună semnul exclamării
după fiecare rând-rândunică,
distanță de inima ta.

pământul e la fel.

în cer, timpul îți face casă nouă,
fără horn, fără pereți bătuți în calciu.
doar că pământul nu te lasă
să înflorești oriunde,
chiar dacă solul e fertil.

nu există alunecări de teren,
praguri de lut,
doar suficient loc în amvon
și dorința de reconciliere cu sine,
acel sine împodobit în culori
date în pârg,
ca un îndemn la ziua de mâine.

    știi tu...!


plăcerea de Duminică

știați că bătrânețea
e plăcerea de Duminică
a Domnului
când generozitatea Sa e amplificată
de mii de voci luminoase
volumul lor este maxim
Creația Sa este maximă
Moise cu motorul turat
zboară printre aripi de îngeri
astfel vârsta mea printre voi
reprezintă universul limitelor eliberate
de propriile limite
de aceea pot plânge oricând
pe cartea vieții
fără ca cineva
să mă încălzească între palme
cu aburii buzelor
declarându-mă victima perfectă
a următoarelor limite


în pijamale

în fiecare joi,
te îmbraci în pijamalele mele.

nu știu de ce!

există un ritual al lunii noi,
în care poți umbla fără pijamale,
direct în piele de crocodil,
așa cum seara aflată în dizgrație
poartă sutien din piele de cerb,
pentru a-l încornora
pe cel ce a cucerit primul
teritoriile virgine,
pline de aurul tinereții.

nu-ți mai poți ieși din rol.
deși pijamalele s-au făcut ferfeniță,
precum și albastrul lor,
fost cândva un roșu aprins,
cum gestul de încoronare a iubirii,
toată protipendada,
a urmărit mișcarea rectilinie a firului său,
trecând printre munți,
ca partizan, ca luptător,
pentru drepturile omului nefericit,
ce și-a pus pălăria de vânător
invers
și-a împușcat cerbul,
din calculată eroare.


ne-am scris scrisori

ne-am scris scrisori albastre, roz,
de toate anotimpurile
apoi, le-am rupt.

însuși Dumnezeu
rămăsese captiv și nedumerit în privirea noastră,
în care mânase o turmă de miei aurii,
ca niște stele naționale
după care toți se orientau.

ne-am scris scrisorile pe genunchi,
înmulțind cuvintele
de trei ori trei sau de zece ori zece.
ele, oricum, ne conduceau spre ușa ieșirii din sine,
unde ursul brun ne sărea în spate.

pentru cine le caută, scrisorile nu mai sunt.
noi, însă, mai zăbovim la masa de scris,
îmbrăcați în cămăși ușoare de in,
inelați pe degetele verii,
pecetluind logodna cu iernile ce vor veni
și toamnele ce vor trece
cu nunțile lor.

ne vom baza pe anumite impresii,
pe anumite principii,
lăsându-le în fața ușii pentru musafirii
ce-și vor agăța de cârligul lor
pălăria și bastonul.


școala de balet

sub cămașa cu flori de câmp
în huma pieptului
se ascund strămoșii cuvântului
luminați de lampa de control a inimii tale
nici vântul
nici curentul format pe holurile lungi
nu o pot stinge
faptele palpitante
poartă lucruri străine în corp
sunt gravide pe viață cu diferite istorii
fotografia îngălbenită
așezată în rama pieptului
e strigătul amintirii
merg cu trei pași trei munți
și tot atâtea semne ale mirării în urma ta
și nu înțeleg legea firii
cum se aplică
de ce unii plâng după ea
iar alții se întristează la vederea ei
de ce unii mai cer îndurare
privirii care nu e interesată
de ordinea lucrurilor
ce îți mișună pe sub piele
iar tu nu poți dormi
nici altceva nu poți face
gândindu-te obsesiv
la modul cum le-ai putea închide, în trupul tău,
școala de balet
când toate lucrurile dau seama
pentru ce au făcut
cu viața lor.


șantajul interogației

îți începi interogația
te întrebi te descoși
mânecile îți cad apoi gulerul
păsările din cuibul ce umplu
perna de aer a pădurii
interogația nu scapă niciun moment
fără să-și amintească preferința
pentru semnele de intensitate
făcute deasupra sufletului împodobit
cu fapte
ție încă necunoscute.
vei accepta șantajul interogației
ce poartă pe aripi douăsprezece lebede
vei deveni Maestrul
eu niciodată Margareta
aflată în situația greierului de argint
ce a cântat de jale
la moartea iluziei


scamele cuvintelor

au rămas pe dinți
cuvintele de bumbac rupte în coate
trec greu printre canini
cum mesajele patetice ale cerului de seară
printre buzele norilor

în fiecare dimineață îmi spăl dinții
pentru a putea simți marca unei cafele bune
ce poate trezi instinctul poemului
exprimat în cuvinte
cu o grupă sanguină rară
de esență filosofică
ce-mi dau speranță de viață
iar seara, târziu, sticla cu rom
ce i-a aparținut lui Marco Polo
Socrate nu trebuie să știe,
nici ce sex am,
căci relația femeilor cu filosofia
e încuiată în capul filosofilor
și cheia e pierdută în puțul gândirii lor
de aceea păstrez, ca excepție, pe dinți
doar scamele cuvintelor de mătase
și bat cu degetele în ei
cum soldatul în gamelă

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ana Ardeleanu
Citește mai multe poezii aici: Garderoba cu șoapte, Ca un praf de cretă, Ana, Un corp de iluzii, Jocul cuvintelor fără lacăte, Realități interzise, Între mare și Dumnezeu

Copyright © 2023 Ana Ardeleanu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.