ANA ARDELEANU - CA UN PRAF DE CRETĂ

          

        Ca un praf de cretă

        Privesc, prea evident, fireşte

Acel ceva care mi-a rămas întins pe coate,

Ca un praf de cretă.

Mai puţin rozul ce nu ar călca niciodată

Piciorul unui cuvânt rănit,

Însă ar putea desena,

Pe geamul memoriei, o barză

Ce nu se mai ştie întoarce, primăvara,

La cuib.

        Nu m-aş pierde în asemenea amănunte,

Dacă mâna ta nu m-ar căuta

Pe sub giulgiul acelor privelişti

Care îşi fac exerciţiile de cucerire,

În faţa unui suflet

Ce nu oferă posibilități, variante de adoraţie,

Încât să pilească materialul dur

Al  unei aşteptări

Şi să nu obţină nimic,

Să nu încarce emoţii în camionete de sticlă,

Pentru sezoanele următoare.

Mâna ce o simţi strecurându-se printre rânduri

Nu e a mea,

Căci salvarea cuvântului nu vine de la mine,

Ci de la florea de iris

Al unui întreg buchet de senzaţii.

        Dimineața era de serviciu

        Dimineața era de serviciu

În tot cartierul,

Când ţi-am trecut prin faţă.

Precum un catren,

Luna se subţiase,

Devenind cornul apetisant,

Servit cu laptele şi mierea poeziei,

În momentul în care

Ceilalţi mergeau la muncă

Pentru a înălţa

Zidurile unei viitor liniştit

La bancă,

Pentru a-şi depune

Surplusul de îngăduinţă,

La farmacie,

Pentru a cumpăra elixirul tinereţii,

La biserică,

Pentru a le cânta tuturor

Veşnica pomenire

Şi, desigur, pentru a lua amprenta

Fiecărui lucru,

Pe retina ochiului

Ce nu uită.

        N-am de ce să mint

        Rochiţa rândunicii mi-e încă bună.

Îmi strânge puţin litera A,

Literei B deja i-a strâns mijlocelul,

Până a evacuat toate elementele de stres din ea.

A exorcizat-o,

Dar cui să dea socoteală pentru asta,

Când litera C se curbează sub text,

Înrourându-i locul de restrişte.

        Cum aş putea fi mai convingătoare,

Mai în toanele mele,

Când, iată, cineva taie cu fierăstrăul

Gardul viu

Ce ne separă de celelalte elemente,

Care mută bulinele pe rochiţă,

Ca pe nişte zaruri,

Încât pierd rochiţa

În partida dezlănţuită

Cu timpul

Şi rămân, la fereastra ta, nud,

Precum un cireş bătrân

Căruia i-au mai rămas

Umbra,

Două cireşe

Şi doi îngeri

Ce-i culeg cireşele.

        Zâmbește tu primul

        Încalţă-mă cu zâmbetul tău,

Să-mi fie mersul degetelor perlat,

Să păşesc  în si bemol,

Mai înalt decât inima suportă,

Să scrie cu tocul pantofului ţărâna,

Aripa să şteargă caruselul

De praful ridicat de aripile copiilor îngeri.

Totul  să pară făcut cu gest chibzuit

Şi în acord cu semnul  încrustat

Pe stâlpul cerului!

        Înveşmântează-mă

În culorile care înalţă spiritul,

De care să se anine ora douăsprezece

A fiecărei zile sau nopţi,

Când se întâmplă lucrurile miraculoase!

Dumnezeu face din tine

Fusul  orar

Şi bate ora exactă

A tuturor îngăduinţelor sale.

        Tricotează-mi mănuşi albe

Din mătase purtată doar de îngeri

Şi de locotenenţii din garda cerului,

Care păzesc  pianul

Şi cântecele abia şoptite,

Scrise de Chopin!

         Când zăbovești asupra sincerității

        Când zăbovești asupra sincerității,

Nu-i lua minimul de confort,

Puţina spumă ce pluteşte pe apa sa,

În care s-au revărsat mici afluenţi

Şi au tulburat oglinda,

I-au schimbat reflexele,

Timpul dedicat fericirii,

Destinatarul

Care, de ziua lui,

Urma să primească drept cadou

Suficientă linişte

Şi puţin auriu în plus!

        Sunt o elevă în clasa sincerităţii,

Ignorată de ziua următoare.

        Doar ziua de ieri mi-a făcut pe plac,

Cuibărindu-mă între anii ei,

Crezând în inima omului,

În matematica lui solară,

În steaua-i mijită de după zgârâie-nori,

În Dumnezeul

Veşnic întors cu faţa la treburile Sale,

În cerul pus între virgule

Ca între bodyguarzi,

De care nici îngerul păzitor

Nu trece,

Pentru a schimba cu noi

Valuta raiului.

         Sărutul imperativ

        Tu susţii că Dumnezeu ar fi logosul inimii,

Eu susţin că ar fi emoţia neconsumată,

Partea activă cu rol de tată,

Care face excursii istorice pe pământ.

        Cuvântele trec,

Precum o roată zimţată,

Peste limba ta,

Sub forma unei frunze de lotus,

Despicând-o,

Lăsând să iasă prin despicătură

Ramul cu frunze albastre,

Pe care se aşază inima,

Cu gândul de-a urmări trecătorii

Cu două rânduri de mărgele la gât,

Într-o dublă cochetărie,

Într-o comunicare

De sentimente,

Din care unii scot profit

Și îşi încarcă bateriile!

        Vara, lenevesc,

Toamna, se precipită în înserare,

Stând, în poziţii de melancolie,

Pe canapeaua nopţii,

Iarna, încearcă, pe buzele reci,

Sărutul imperativ.

         Ce mică e lumea

        Ce mică e lumea

În mintea mea:

Trei patru celule, acolo,

Cât să te încalţi şi să bei o gură de apă,

Cât să tai în patru piatra filozofală,

Atunci când capra nu reşeşte să o crape.

        E mult de recapitulat la acest capitol.

Capul e mai sus decât povestea imaginată,

Celula e întoarsă cu faţa la perete,

Picioarele încălţate nu te pot călăuzi,

Aşa, fără frondă, fără alai,

Fără cuvânt de onoare.

        Mai încolo nu ştiu ce ar mai putea fi,

Căci nimeni nu mai vorbeşte despre mine.

Toată lumea developează filme cu greieri şi iezi.

Iedul cel mare dă prin băţ de obraznic,

Dar nimeni nu mai cugetă la el,

La paradisul copilăriei,

Nici la ce va mai fi,

Care va fi toleranţa

La intenţia ce leagă picioarele caprei,

Împiedicând viaţa

Celor trei, patru celule

Să-şi trăiască experienţa.

           Știu un caz de albastru

          Care ar deveni roşu, cât ai clipi,
Dacă ai vrea tu.
Ştiu un caz şi mai limpede
De privighetoare,
Ce ar vrea să devină cuc,
Înainte de-a deveni damă de cupă,
Pentru a-ţi câştiga iubirea la masa de joc.

          Dimineaţa îmi place să-i fac minţii
Exerciţii de înviorare,
Să-şi frângă oasele
Sărind prin cercul de foc al cuvintelor,
Să o trimit în piaţă
Pentru a cumpăra câteva frunze de salvie,
De mălin, puţină iederă şi neaparat frunze de mentă,
Ele dau răcoarea dorită şi întăresc structura ideilor bune,
Oferindu-ţi să bei, pe stomacul gol,
Vinul dragostei,
Când copiii liniştii încă dorm,
Iar Baba Cloanţa încă nu trece cu mătura sub braţ,
Pentru a mătura strada principală
Şi pentru a o stropi cu câteva lacrimi de mamă.

         Doar timpul trece,
Îmbrăcat la patru ace,
Ca orice slujbaş al statului,
Pregătit pentru a intra în casa cifrelor,
A evidenţelor, a scadenţelor,
Luându-i imaginaţiei
Gloria zilei.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ana Ardeleanu

Citește aici mai multe poezii semnate de Ana Ardeleanu: Garderoba cu șoapte, Între mare şi Dumnezeu, Realități interzise, Un corp de iluzii, Jocul cuvintelor fără lacăte, Scamele cuvintelor

Copyright © 2019 Ana Ardeleanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.