"" ANA ARDELEANU - CA UN PRAF DE CRETĂ - PARNAS XXI

ANA ARDELEANU - CA UN PRAF DE CRETĂ















          

        Ca un praf de cretă

        Privesc, prea evident, fireşte
Acel ceva care mi-a rămas întins pe coate,
Ca un praf de cretă.
Mai puţin rozul ce nu ar călca niciodată
Piciorul unui cuvânt rănit,
Însă ar putea desena,
Pe geamul memoriei, o barză
Ce nu se mai ştie întoarce, primăvara,
La cuib.

        Nu m-aş pierde în asemenea amănunte,
Dacă mâna ta nu m-ar căuta
Pe sub giulgiul acelor privelişti
Care îşi fac exerciţiile de cucerire,
În faţa unui suflet
Ce nu oferă posibilități, variante de adoraţie,
Încât să pilească materialul dur
Al  unei aşteptări
Şi să nu obţină nimic,
Să nu încarce emoţii în camionete de sticlă,
Pentru sezoanele următoare.

Mâna ce o simţi strecurându-se printre rânduri
Nu e a mea,
Căci salvarea cuvântului nu vine de la mine,
Ci de la florea de iris
Al unui întreg buchet de senzaţii.


        Dimineața era de serviciu

        Dimineața era de serviciu
În tot cartierul,
Când ţi-am trecut prin faţă.
Precum un catren,
Luna se subţiase,
Devenind cornul apetisant,
Servit cu laptele şi mierea poeziei,
În momentul în care
Ceilalţi mergeau la muncă
Pentru a înălţa
Zidurile unei viitor liniştit
La bancă,
Pentru a-şi depune
Surplusul de îngăduinţă,
La farmacie,
Pentru a cumpăra elixirul tinereţii,
La biserică,
Pentru a le cânta tuturor
Veşnica pomenire
Şi, desigur, pentru a lua amprenta
Fiecărui lucru,
Pe retina ochiului
Ce nu uită.


        N-am de ce să mint

        Rochiţa rândunicii mi-e încă bună.
Îmi strânge puţin litera A,
Literei B deja i-a strâns mijlocelul,
Până a evacuat toate elementele de stres din ea.
A exorcizat-o,
Dar cui să dea socoteală pentru asta,
Când litera C se curbează sub text,
Înrourându-i locul de restrişte.

        Cum aş putea fi mai convingătoare,
Mai în toanele mele,
Când, iată, cineva taie cu fierăstrăul
Gardul viu
Ce ne separă de celelalte elemente,
Care mută bulinele pe rochiţă,
Ca pe nişte zaruri,
Încât pierd rochiţa
În partida dezlănţuită
Cu timpul
Şi rămân, la fereastra ta, nud,
Precum un cireş bătrân
Căruia i-au mai rămas
Umbra,
Două cireşe
Şi doi îngeri
Ce-i culeg cireşele.


        Zâmbește tu primul

        Încalţă-mă cu zâmbetul tău,
Să-mi fie mersul degetelor perlat,
Să păşesc  în si bemol,
Mai înalt decât inima suportă,
Să scrie cu tocul pantofului ţărâna,
Aripa să şteargă caruselul
De praful ridicat de aripile copiilor îngeri.
Totul  să pară făcut cu gest chibzuit
Şi în acord cu semnul  încrustat
Pe stâlpul cerului!

        Înveşmântează-mă
În culorile care înalţă spiritul,
De care să se anine ora douăsprezece
A fiecărei zile sau nopţi,
Când se întâmplă lucrurile miraculoase!
Dumnezeu face din tine
Fusul  orar
Şi bate ora exactă
A tuturor îngăduinţelor sale.

        Tricotează-mi mănuşi albe
Din mătase purtată doar de îngeri
Şi de locotenenţii din garda cerului,
Care păzesc  pianul
Şi cântecele abia şoptite,
Scrise de Chopin!


         Când zăbovești asupra sincerității

        Când zăbovești asupra sincerității,
Nu-i lua minimul de confort,
Puţina spumă ce pluteşte pe apa sa,
În care s-au revărsat mici afluenţi
Şi au tulburat oglinda,
I-au schimbat reflexele,
Timpul dedicat fericirii,
Destinatarul
Care, de ziua lui,
Urma să primească drept cadou
Suficientă linişte
Şi puţin auriu în plus!

        Sunt o elevă în clasa sincerităţii,
Ignorată de ziua următoare.

        Doar ziua de ieri mi-a făcut pe plac,
Cuibărindu-mă între anii ei,
Crezând în inima omului,
În matematica lui solară,
În steaua-i mijită de după zgârâie-nori,
În Dumnezeul
Veşnic întors cu faţa la treburile Sale,
În cerul pus între virgule
Ca între bodyguarzi,
De care nici îngerul păzitor
Nu trece,
Pentru a schimba cu noi
Valuta raiului.


         Sărutul imperativ

        Tu susţii că Dumnezeu ar fi logosul inimii,
Eu susţin că ar fi emoţia neconsumată,
Partea activă cu rol de tată,
Care face excursii istorice pe pământ.

        Cuvântele trec,
Precum o roată zimţată,
Peste limba ta,
Sub forma unei frunze de lotus,
Despicând-o,
Lăsând să iasă prin despicătură
Ramul cu frunze albastre,
Pe care se aşază inima,
Cu gândul de-a urmări trecătorii
Cu două rânduri de mărgele la gât,
Într-o dublă cochetărie,
Într-o comunicare
De sentimente,
Din care unii scot profit
Și îşi încarcă bateriile!

        Vara, lenevesc,
Toamna, se precipită în înserare,
Stând, în poziţii de melancolie,
Pe canapeaua nopţii,
Iarna, încearcă, pe buzele reci,
Sărutul imperativ.


         Ce mică e lumea

        Ce mică e lumea
În mintea mea:
Trei patru celule, acolo,
Cât să te încalţi şi să bei o gură de apă,
Cât să tai în patru piatra filozofală,
Atunci când capra nu reşeşte să o crape.

        E mult de recapitulat la acest capitol.
Capul e mai sus decât povestea imaginată,
Celula e întoarsă cu faţa la perete,
Picioarele încălţate nu te pot călăuzi,
Aşa, fără frondă, fără alai,
Fără cuvânt de onoare.

        Mai încolo nu ştiu ce ar mai putea fi,
Căci nimeni nu mai vorbeşte despre mine.
Toată lumea developează filme cu greieri şi iezi.
Iedul cel mare dă prin băţ de obraznic,
Dar nimeni nu mai cugetă la el,
La paradisul copilăriei,
Nici la ce va mai fi,
Care va fi toleranţa
La intenţia ce leagă picioarele caprei,
Împiedicând viaţa
Celor trei, patru celule
Să-şi trăiască experienţa.


           Știu un caz de albastru

          Care ar deveni roşu, cât ai clipi,
Dacă ai vrea tu.
Ştiu un caz şi mai limpede
De privighetoare,
Ce ar vrea să devină cuc,
Înainte de-a deveni damă de cupă,
Pentru a-ţi câştiga iubirea la masa de joc.

          Dimineaţa îmi place să-i fac minţii
Exerciţii de înviorare,
Să-şi frângă oasele
Sărind prin cercul de foc al cuvintelor,
Să o trimit în piaţă
Pentru a cumpăra câteva frunze de salvie,
De mălin, puţină iederă şi neaparat frunze de mentă,
Ele dau răcoarea dorită şi întăresc structura ideilor bune,
Oferindu-ţi să bei, pe stomacul gol,
Vinul dragostei,
Când copiii liniştii încă dorm,
Iar Baba Cloanţa încă nu trece cu mătura sub braţ,
Pentru a mătura strada principală
Şi pentru a o stropi cu câteva lacrimi de mamă.

         Doar timpul trece,
Îmbrăcat la patru ace,
Ca orice slujbaş al statului,
Pregătit pentru a intra în casa cifrelor,
A evidenţelor, a scadenţelor,
Luându-i imaginaţiei
Gloria zilei.


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ana Ardeleanu
Citește aici mai multe poezii semnate de Ana Ardeleanu: Garderoba cu șoapteÎntre mare şi DumnezeuRealități interzise, Un corp de iluzii, Jocul cuvintelor fără lacăte, Scamele cuvintelor

Copyright © 2019 Ana Ardeleanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.