Cleopatra Lorințiu: un dialog mai puțin cunoscut cu poetul Gheorghe Tomozei

Anii optzeci însemnau pentru poetul Gheorghe Tomozei (1936-1997) o perioadă intermediară, spun asta azi, privind din perspectiva contemplării retrospective a vieții sale literare. Era încă plasat în atenția publicului, criticilor, poate mai puțin ca în anii șaptezeci, perioada de maxim succes literar. Era cu puțin înainte de începutul anilor ‘90 când dezamăgirile  începuseră să-i domine viața. În acest context trebuie plasat acest interviu, care a fost înregistrat pe un casetofon hârbuit și publicat de mine într-o publicație săptămânală, cum se poate vedea de altfel, parcurgându-l.

I-am cerut acest interviu lui Gheorghe Tomozei cu doi ani înainte de căsătoria noastră, când eram doar doi scriitori confraterni, în lumea literară bucureșteană a acelor ani. E realizat în 1984 și publicat în Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, prescurtat SLAST. Știu că este întrucâtva neobișnuit un dialog între doi soți, de aceea am făcut aceste precizări. Cei doi din fața microfonului, aveau să se căsătorească așadar, abia peste doi ani de la data acestui interviu. (Cleopatra Lorințiu)
                                               

Biografia unor opere de referinţă în viziunea autorilor: „Moartea unui poet” de Gheorghe Tomozei (editura Cartea Românească, 1972)

„Tot acel îngheț dogmatic e de nepovestit”/ ”Asta nu înțelege generația nouă”/ Până una alta, tot scriitorul e „vinovat” pentru că scriitorul este întrucâtva (mai ales poetul) infanteria războaielor în cultură.”

Cleopatra Lorinţiu: O carte despre un poet înseamnă în același timp o carte despre climatul literar al epocii în care a scris? „Moartea unui poet” este un adevărat document al unei epoci. E motivul pentru care redacția noastră a ales tocmai această carte care să vă reprezinte. Într-un fel, e nedrept. Sunteți un autor cu o operă consistentă. Dar cred că ce ne interesează acum este climatul acelui timp, al acelor decenii de dogmatism.

Gheorghe Tomozei: Când a apărut primul mei volum, aveam în el o poezie care se numea „În vie”. Redactoarea a vrut să îmi salveze poezia și a intitulat-o „În via colectivei!” Vedeți, asta nu înțelege de pildă generația mai nouă: prin ce s-a trecut, adică tot acel îngheț dogmatic e de nepovestit. A fost ridicolă încercarea venerabilului gazetar de stânga Ștefan Voicu care cu o inocență pe care n-o pun decât pe seama vârstei, încearcă să explice că monstruosul pamflet pe care l-am studiat două săptămâni la Școala de literatură (Sorin Toma despre Arghezi) a fost așa, o inspirație a unui gazetar nestimulat de nici o sugestie dinafară!

Răspunsul venit din partea lui Fănuș Neagu este încă prea blând. Nu putem vorbi încă până când nu vom avea dosarul acestei epoci, dosar constituit din apariția unor documente de interes capital pentru viața țării, ca să ne putem da seama cum funcționau mecanismele în cultură. Așa, până una alta, tot scriitorul e „vinovat” pentru că scriitorul este întrucâtva (mai ales poetul) infanteria războaielor în cultură.

Se întâmplă un eveniment și el stârnește entuziasmul. Cum poate fi marcat în artă? Batem în ușa compozitorului x și el spune că peste trei ani, simfonia la care se gândește în acel moment va fi dedicată, posibil, acelui eveniment. Pictorul, care nu-și înscrie pe spatele tabloului, titlul, de altfel titlul este o convenție a criticii, poate să-ți arate o natură moartă cu fructe care se numește ”Belșug de produse în cooperativa agricolă colectivă”. S-a făcut așa ceva.

Dar Poetul? Ce face Poetul? Poetul scrie, versifică, de cele mai multe ori cu sinceritate, și el e primul, dacă evenimentul pe care l-a exaltat cu inocență politică, cu nepricepere, dacă evenimentul e infirmat de istorie, el este primul care plătește. Acolo unde sculptorul nu putea să apară, și chiar dacă ar fi apărut - cu o sculptură care acum se află într-un depozit - el putea să se explice că a executat și pentru cavourile de la Bellu capete de îngeri, deci el este iertat. Cine nu este iertat? Scriitorul și mai ales, poetul.

Cleopatra Lorinţiu: Prin mărturiile multora, prin poeziile lui Labiș, chiar această epocă literară este prezentată în cartea „Moartea unui poet”, motiv de a ne reîntoarce, dacă vreți, la alcătuirea acestei cărți chiar dacă acest lucru s-a petrecut acum cincisprezece ani.

Gheorghe Tomozei: Sincer, nu m-aș întoarce la carte, repet, dintr-un simplu motiv. Anul viitor va apare biografia lui Labiș, anul acesta ediția completă a poeziilor lui. Biografia, „Pe urmele lui Nicolae Labiș” cuprinde o parte din documentele din „Moartea unui poet” dar și foarte multe documente noi. E o carte despre omul și poetul Nicolae Labiș, o biografie la care s-a ajuns destul de greu. În primul rând de câte ori te întâlnești cu cineva care l-a cunoscut pe Nicolae Labiș, e indicată cu precizie localitatea, e indicat locul, ce s-a mâncat, ce s-a băut, mai puțin ce s-a vorbit atunci… Am fost obligat să refuz multe mărturii de genul ăsta. Omul Nicolae Labiș a lăsat foarte multe urme, așa cum Nichita Stănescu a lăsat foarte multe urme. Le-a lăsat conștient. În fiecare casă în care intra dedica poezii gazdei, pe volumele sale de poezii nu se mulțumea să scrie comod „domnului, „doamnei ci compunea de multe ori cu mare inspirare adevărate bijuterii.

”Nichita  este legat deci de umbra lui Eminescu, de tristețea lui Macedonski, e legat de singurătatea lui Bacovia…”

Cleopatra Lorinţiu: Era o compunere deliberată a unei imagini, oare?

Gheorghe Tomozei: Totul era deliberat. Pentru că spontaneitatea lui nu are egal. Asta i-a și speriat pe unii maeștri, cum pe maestrul Cioculescu, deși sunt convins că în sinea lui l-a prețuit pe Nichita foarte mult.

Pe mulți cred că i-a iritat disponibilitatea lui. El făcea casă bună cu ideea că poezia presupune un cult riguros pentru cuvânt, pentru tot misterul metalingvistic, că poezia este concentrare, orientare foarte abilă de idei. Dar formula lui de poet care era paradoxal baladescă, gen în care el nu se putea exprima, era o pornire poetică medievală, și în același timp de un mare modernism. Într-adevăr asta justifică gândul meu că Nichita e ultimul nostru poet, adică ultimul care ne leagă de Dosoftei care era foarte bucuros în slujba-i divină dar abia aștepta să se retragă și să mai compună un răvaș în salon. Asta-l leagă de Conachi care era foarte iubit, de Anton Pann cu toate înfocările lui. El este legat deci de umbra lui Eminescu, de tristețea lui Macedonski, e legat de singurătatea lui Bacovia, de dorința de a se exprima încifrat și de a descifra a lui Ion Barbu dar ca viață, ca om, ca amintire, ca dâră lăsată printre noi precum de-o cometă, totul face din el ultimul poet cu adevărat trubaduresc. Vor exista fără îndoială mari autori de poezie, de cărți e poezie. Poetul însă, parcă, era EL.

Cleopatra Lorinţiu: Așadar am pornit de la Nicolae Labiș și-am ajuns iarăși la Nichita Stănescu, la fel cum în prefața cărții despre care vorbim, Mihai Gafița vorbea despre Eminescu, ajungând la Nicolae Labiș și destinul său.

Gheorghe Tomozei: Da, sunt foarte legați. Am făcut de altfel o experiență ciudată. Nichita a publicat la un moment dat un interviu despre Labiș în ”Scânteia tineretului”. Dintr-o neînțelegere absurdă, pe care n-am putut să i-o spulber, Nichita a avut o anumită reticență față de Labiș…

Cleopatra Lorinţiu: Vă întrerup. Cu toate astea, mărturiile lui Nichita Stănescu despre Labiș sunt cel puțin magnetice. În rândurile dictate în noaptea de 15 spre 16 iunie 1976 și intitulate ”Sentimentul deznădăjuitor că el era de neatins”, totul se încheia cu fraza: ”Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor”. Totuși, cum anume, ”reticență”?

Gheorghe Tomozei: Fiindcă sunt lucruri denunțate chiar în cartea mea, nu văd de ce nu le-aș reaminti acum. I se părea că o iubită a lui Labiș devenise apoi iubita sa și asta i se părea că (pe lângă faptul că-l gelozea de moarte pentru Moartea căprioarei) poate să fie o crispare. Am încercat să-l combat dar crisparea nu i-a dispărut.

După interviul publicat în ”Scânteia tineretului”, la vreo cinci șase ani, într-o noapte, una din faimoasele noastre nopți, într-o casă cu mai mulți scriitori, i-am spus: ”ai putea să-mi dai acum un interviu despre Nicolae Labiș?” Cineva, martor,  a consemnat, și față de ce spusese cu cinci, șase ani înainte nu era nici o diferență. Avea să păstreze aceeași impresie pe care i-o făcuse Labiș, venit la un mic festival de versuri în sala Odobescu. Labiș era îmbrăcat modest și a recitat Moartea căprioarei...

 

Poeții Gheorghe Tomozei și Nichita Stănescu în iunie 1979

Cleopatra Lorinţiu: Dați-mi voie să citez din Nichita Stănescu: ”Mi-aduc aminte de cuvântul ”nămol”, în care se termina un vers. Era atât de scurt zis și de brutal încât nămolul se materializa (…). Într-un vers în care se spunea că-și șterge mâinile pe piept, el a făcut gestul de a-și șterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toți, automat, ca niște copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui și la bundă, ca și cum mâinile și bunda ar fi fost pline de sânge. Brusc nu mai țin minte nimic și păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă și deprimantă. Atunci nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât ”Moartea căprioarei”.

Gheorghe Tomozei: Da, spunea că în clipa aceea ar fi fost în stare să-și dea toată viața numai să fi fost el autorul acelei poezii. Ce frumoasă rivalitate, nu? 

 

”Eu nu sunt cum era Nichita, un om spectacol. Dar am cultul prieteniei.”

Cleopatra Lorinţiu: Acum ar trebui să risc o întrebare obraznică și să vă întreb pe dumneavoastră, Gheorghe Tomozei, cum ați resimțit vecinătatea acestor două frunți de geniu - Labiș și Nichita Stănescu? Pentru amândoi ați fost un mare, un constant prieten.

Gheorghe Tomozei: Eu nu sunt cum era Nichita, un om spectacol. Nu. Sunt, cum spunea el un ciufut sau un scârbos. Dar am cultul prieteniei și-al relațiilor prietenești, sau dacă nu prietenești cel puțin civilizate. Nu sunt nici un om care să judece și să acuze un anumit personaj după două rândulețe strecurate într-un interviu și care mă privesc, și care nu-mi convin. Dar am senzația că există acum un adevărat cult al ”inamiacalității”. Parcă ne transmitem unul altuia voluptatea, atunci când unul din noi e mai iute de mână, și îl ciupește într-un pamflet pe altul, deci deschidem de multe ori o revistă ca să vedem cum cutare îl pune la punct pe cutare. Sigur, până la un punct asta ține de tehnica propriu-zisă a polemicii, de farmecul polemicii.

Dar există și o alunecare în trivial, există și o neîngăduită vehiculare de minciuni, oameni care sunt loviți subit și nu mai au posibilitatea de-a se apăra, atacuri care sunt suspect convergențe, doi amici ca-n baladă se gândesc să-l critice pe-al treilea c-are oi mai multe și ceea ce mă deranjează este faptul că o generație care a venit după mine se complace în aceasta, în a practica țâfna, injuria, atacul lipsit de discernământ.

Cleopatra Lorinţiu: Credeți că această manieră de atac literar este o carte de credit numai bună pentru a pătrunde ca un vajnic personaj ”temut” în peisajul literar? O formulă de succes?

Gheorghe Tomozei: Eu cred că succes trebuie să ai numai în fața oamenilor de bine, în fața colegului inspirat. A avea succes mahalagesc, trivial, nu mi se pare firesc și nu e bine pentru că se risipesc așa mulți oameni de talent. Într-o revistă de pildă, coexistă o elegie scrisă la moartea lui Nichita Stănescu cu un articol ireverențios la adresa aceluiași. Ce m-a deranjat, e faptul că un tânăr poet, Patrel Berceanu, sugerează faptul că Nichita Stănescu poartă o vinovăție prin faptul că a coexistat cu ”dezghețul” de după acel context caracterizat printr-un îngheț dogmatic. Păstrez acel articol, îl am la îndemână. Vreau să mă refer la el. Este plin de erori. Iată (citatele din articolul lui Patrel Berceanu sunt cu cursive și așezate între ghilimele - n.n.):

”De douăzeci  de ani se vorbește și se scrie cu interes, deferență, entuziasm de generația Nichita Stănescu - generația ‘60. Momentul istoric a făcut  ca pentru această generație să se înființeze reviste”.

Nu-i adevărat. ”Luceafărul” era ”Tânărul scriitor”, transformat. Revistele de provincie n-au apărut în generația ‘60. Au apărut din dorința conducerii de partid și de stat ca în toate zonele din România să existe centre de cultură și organe de presă ”posturi redacționale”. Nu, erau aceleași ”Colecții  editoriale”. Da, a fost colecția ”Luceafărul”, dar acum nu apar colecții? ”Hyperion” de pildă. Și mai apar și altele la celelalte edituri pentru scriitorii tineri. ”Edituri”. Aberant. Care editură s-a înființat pentru generația Nichita Stănescu?

”Se poate demonstra că au fost ani întregi când Nichita”, care Nichita?, Danilov? Familiarism inutil. ”Sorescu și chiar un Dumitru M. Ion”, ei, pe el îl publică totuși cu numele întreg!”, publicau ușor 3-4 cărți pe an, cam tot ce scriau și pe deasupra. ”Astea, în numărul, repet, în care există un text omagial (Vatra, nr 12/1983)”

”O pleiadă de critici s-au înălțat susținându-se cu acești poeți.” Și ce vină aveau poeții? De ce nu se ridică astăzi o pleiadă de critici prin textele semnate de Patrel Berceanu?

”Burse de studii în țară și în străinătate.” Cam ciudat, n-am prea avut de-a face noi cu așa ceva, oricum, bănuiesc că acum chiar există. ”agrementau tinerețea acelor poeți. Fondul literar avea fonduri”. Fondul literar se ”agrementează” ca să-l citez pe poet de pe urma cărților apărute.

”Ce-i drept, generația ‘60 și-a făcut datoria.” Cum și-a făcut oare datoria o generație izmenită, trăită într-un confort de film hollywodian, o generație alintată și care nu putea avea conștiința realităților din țară? A vieții, a profesiei, a dramatismului profesiei?

”Să mai demonstrez condiția generației ‘80, o generație de profesori navetiști, muncitori, librari, tehnicieni, muncitori, mame.” Mă amuză foarte mult punerea mamelor ca profesie, după librari, ingineri. Mă rog. Vreau să spun că m-am uitat în mod special prin reviste și am văzut că poetul Berceanu este un poet talentat, dar cu câtă ușurință, iată, comite greșeli. Nu doar neadevăruri. Din care, ce se poate înțelege? Nu atât că acel context de cultură era generos, că din fericire pentru acel moment, conducerea de partid și de stat a hotărât să acorde culturii mai mult cred, ci că de vină au fost beneficiarii și fără să vrei te gândești ori la o gâtuire a ”binefacerilor ” ori la o repetare a unor biografii prin tragere la șapirograf. Un fragment suprimat de cenzură în 1983.

Cleopatra Lorinţiu: Când spuneți ”gâtuirea binefacerilor” vă referiți la suprimări de reviste, de fonduri destinate culturii, de apariții editoriale, la sărăcirea mijloacelor? Sau va referiți la reîntoarcerea la practicile groaznice de după război? Radiere, privare de libertate, listele negre… practicile stalinismului? Frustrările unora ar trebui ”potolite” prin concesii și distribuiri de posturi de influență? (întrebarea nu a apărut în ediția tipărită în SLAST, ca urmare a cenzurii politice, în schimb răspunsul a rămas aproape integral)

Gheorghe Tomozei: Știți foarte bine la ce măr refer… Haideți să nu ne prefacem. Deci trebuie neapărat să îl trimitem pe cutare poet la conducerea unei noi reviste literare, altuia să-i dăm Bursa Herder și să-l rugăm să se și întoarcă. Eu am debutat în 1957, când poeții sub 25 de ani apăreau cam de două, trei ori pe an! Iar Patrel Berceanu spune: ”Puțin s-a înțeles din exasperarea de a vedea că treci de 25 de ani și n-ai publicat o carte de versuri.”

Sigur, eu, întâmplător am publicat  prima mea carte, devreme. Dar ce te faci cu exasperarea lui Arghezi care publica la 47 de ani, și-a lui Vinea care a publicat o carte pe patul morții. Bacovia, care n-a scos nici o carte, pe toate i le scoteau cei din jur. Cele câteva. Uite cum arată ediția princeps din ”Scântei galbene” (poetul îmi arată volumașul îngălbenit - n.n). Câteva foi, hârtie de măsline, să mai discutăm paginația? 

Cred în tehnica lui Marin Preda care spunea că pentru a atinge  ținta trebuie să tragi cât mai multe gloanțe la țintă. Că pentru a avea poeți, trebuie să publici foarte multă poezie și să-ți asumi riscuri, n-ai un talentometru care să-ți indice pe un ecran cu cristal de cuarț dacă omul pe care-l ai în față va fi sau nu un mare poet. Aș vrea să invit colegii din mai tânăra generație, cum e Patrel Berceanu, să nu se supere, cum se spune, pe capra vecinului. Așa cum de pildă am citit articole ale tinerilor furioși pe scriitorii din București. Ce să facem? Nu zic de mine care întâmplător m-am născut în acest oraș dar ce ne facem cu oamenii care au ajuns aici? Este o ură absolut stupidă în jocul acesta: noi, provincia, și voi, Bucureștiul. Marea cultură s-a făcut în provincie, deci pe undeva privilegiul a fost să trăiești în provincie și nu în București. A fi în București însemna să fii într-un fel robit unor interese publice imediate. Ce se întâmplă? Se întâmplă lucrul trist că nu toate generațiile au coexistat confratern dar au avut rivalități bine marcate, un manifest, o idee la care au aderat.

Cleopatra Lorinţiu: Vreți să spuneți că acum nimic nu ne desparte?

Gheorghe Tomozei: Da, mie mi se pare că generațiile noastre nu se despart în foarte multe accepții etice și estetice. Oricum, nu într-atât încât aceste generații să nu se accepte, primejduindu-și de fapt existența. Pentru că gesturi care vorbesc despre așa zisa ”uriașă” lipsă de exigență în editarea cărților de poezie au la bază o idee complet falsă. Cărți proaste or să apară și peste o mie de ani dacă or să mai apară cărți. Oricum, colegial vorbind, nu trebuie să diminuăm cu nimic șansa noastră, a întregii obști, de a realiza ceva

Cleopatra Lorinţiu: Vorbind despre tragicul accident din noaptea de 10 decembrie 1956, Maria Banuș făcea o remarcă tulburătoare: ”Tagma noastră, sfâșiată de atâtea divergențe tendințe și interese, a devenit peste noapte un tot, o unitate prin suferință, un urlet de revoltă împotriva destinului. Nici unul din noi nu putea să se împace cu ideea monstruoasă că Labiș nu va mai fi. ”Mă întreb totuși de ce ”tagma” trebuie să fie încercată de o durere sfâșietoare, de un semn tragic al destinului pentru un moment de solidaritate între oameni, între generații, între suflete?

Gheorghe Tomozei: Viziunea Mariei Banuș este frumoasă dar este doar o viziune generoasă. Și am impresia că o înmormântare durează prea puțin ca să ne putem baza pe fraternitatea pe care ne-o oferă.

(1984)

Copyright © 2023 Cleopatra Lorinţiu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.