ANA ARDELEANU - GARDEROBA CU ȘOAPTE

         Lâna de aur

        Ura dintre noi nu poate fi iubire,

Cum nici iubirea, nu poate fi ură.

        E acea gramatică neînțeleasă,

Ce nu o poți împărți, pe foaia albă,

Între subiectul scris cu majuscule

Și adjectivul pasional,

Căci vorbește despre însușirile omului,

Până când degetele încep să picteze

Poziția sa în propria viață,

Mereu recapitulată,

Până în momentul când o va însuși,

O va transmite copiilor săi

Ca pe un castel, ca pe un zgârie nori,

Ceva material, între etajele căruia

Să poți așeza câte virgule

Și câte cuiburi de rândunici vrei.

        Dorinţa de-a fi şi-a avea

Toarce lâna de aur în interiorul tău.

Trupul rămâne

Într-o baltă de impresii unice,

Precum ovulaţia unui înger.

Îl poţi împuşca de câte ori doreşti,

El tot înger rămâne.

Tot spre folosul tău munceşte,

Ca tu să-l urmezi

Cu mâinile pline de bagaje

Pentru fiecare an al vieţii,

Încât, atent calculaţi,

Să alcătuiască depozitul mileniului,

Fala inimii de a-ţi umezi privirile

Cu reuşita.

                Eşti versul rebel

        Ești versul rebel

Ce nu-şi rade mustaţa pentru nimeni,

Acel foc de paie

Ce creează iluzia de lumină

Pe negrul perete,

Printre mărgele de sticlă

Şi efectul roz pe care îl pot avea.

        Eşti iluzia ce-mi  umbla prin geantă,

Pentru a descoperi aurul tinereţii,

Acea pudră care evidenţiază feminitatea,

Seninul de sub pleoape,

Dansul step dintre gene,

Maxima lui cochetărie,

Magnetismul concentrat

În aceeaşi clipă,

Jumătate cu interes major pentru ce va fi,

Cealaltă jumătate, adresându-ţi-se:

        „-Milord, cât e ceasul Senioriei Tale,

De lumea se duce la culcare

Ori prea devreme,

Ori prea târziu?

Senioria Ta, de partea cui eşti?

Te văd ţinând luna în mână

Ca pe o minge de ping-pong.

Aşadar, de partea cui eşti

În  versul ce joacă la dublu

Mizând pe un rezultat echitabil.

Pe care numai viaţa îl poate da?”

       

               Nu-ţi mai ajunge timpul

         Nu-ţi mai ajunge timpul, să suspini,

Nu-ţi mai ajunge timpul, să oftezi,

Într-un decor cu palide lumini,

Ca-ntr-o placentă nouă, să te-aşezi!

        Nu-ţi mai ajunge nici comoara vieţii,

Acele dedesupturi şi-nnoptări,

Fecunda amintire-a tinereţii

Şi sânul nopţii, pentru dezmierdări.

        O, pruncii regăsiţi în primăveri,

Principiul clar al verii de a fi,

Şi, în cutii poştale, mici vederi,

Trimise, toamna, dintre galaxii!

        Cum crezi că te-ai simţi, aşa, stăpân

Pe albul şi pe negrul hibernal,

Cu faţa roşie, de temut jupân,

Pe sentimentul ludic ori carnal?

        Ce-oprelişti ţi-ai mai pune, iar, pe prag,

Ca gândul să nu-ţi treacă, fără voie,

Să ai salvarea apelor cu cheag,

Aşa cum a simţit-o  însuşi Noe?

        Vei fi doar tu, cu tine, la pachet,

Cum un râvnit cadou de casă nouă

Şi umbra vieţii, într-un plan discret,

A mea şi-a ta, tăiate pe din două.

        Îţi va ajunge timpul, să suspini,

Şi-ţi va rămâne, rest, o săptămână,

Cu pantalonii prinşi, în mărăcini,

De-atunci încolo, să te am la mână.

                  Nu ştim

           Nu ştim de-avem prezent ori nu avem,

Dar multe amintiri avem, precis,

Albastrul pus pe frunte, ca barem,

Să  ne măsoare gândul indecis.

        Avem doar timp ori, poate, ni se pare,

Pictat, subtil, pe vechile icoane

Şi, între sâni străini sau în cutare

Loc condamnat de sfintele canoane.

        Nu ştim de-am fost părinţi ori ne-am născut,

Direct bunicii albelor ninsori,

Ori, sub ninsoare-naltă, am crescut

Crini albi, pitiţi, la negre subţiori.

        O, de ne-am şti trecutul, n-am minţi

Şi nu ne-am irosi, în vorbe fără preţ,

Pe vameşii de lux, nu i-am simţi,

Cum ne confiscă visul îndrăzneţ.

        I-am dezbrăca, avid, de cele sfinte,

Pe cei pierduţi, în barul unui gând,

Ca iadu-n flăcări dulci să îi alinte,

Iar raiul să îi uite, pe pământ!

Ana Ardeleanu - Garderoba cu şoapte (editura InfoRapArt, Galaţi, 2018): Cunoscuta poetă din Mangalia, Ana Ardeleanu, semnează o nouă carte de versuri: Garderoba cu şoapte. După cum notează pe coperta a patra a plachetei Petru Rău, poeta uzitează de două registre stilistice distincte: majoritatea poemelor sunt scrise în vers liber ca, în final, să abordeze versul clasic, respectivul ciclu, Lecturi de zi, lecturi târzii de noapte, respirând un aer parnasian prin tăietura ritmică impecabilă a pieselor lirice inserate aici.

Placheta se deschide cu o declaraţie de dragoste pentru cei ce-şi aduc jertfa pe altarul poeziei care multora le-a devenit raţiunea cardinală de a fi (Ador poeţii). O imensă dragoste se revarsă din sufletul poetei mangaliote peste tot ceea ce o înconjoară, peste cei care prin prezenţa lor creativă întreţin un sentiment de plenitudine vitală şi de energie pozitivă contaminantă. Aceştia, rând pe rând, sunt oamenii-flori, oamenii scântei aurii, oamenii-fluturi, oamenii-poeme de toamnă, omul-crin, oamenii-urzică, oamenii-violete (Oamenii). Un loc aparte în acest palmares de trofee umane îl ocupă poetul anonim (Toate pot fi numite trofee). Preferinţa poetei se îndreaptă cu precădere spre cei ce se înrolează sub stindardul verbului „a fi” şi-i acordă doar o minimă atenţie verbului „a avea” care, în acest veac al materialităţii toptaniere, îi acaparează pe cei mai mulţi indivizi ai planetei (Lâna de aur). Dorul de a trăi al poetei este unul ilimitat ca şi nevoia de ideal înalt şi de frumos necenzurat: „Setea de viaţă nu încape/ În sticluţa de parfum/ A unei singure clipe,/ Pentru că omul se deosebeşte/ De floarea aflată/ Între mirele şi mireasa familiei,/ Între cerşetorii de impresii fericite,/ Ce nu privesc/ Doar cubul primăverii,/ Ci şi pătratul altui anotimp/ Pe suprafaţa căruia/ Totul pare schiţat după acelaşi tipar,/ Forţă şi sens,/ Cu felul de a fi al omului.// Intenţia de a depăşi/ Recordul de nelinişti/ Recrutează noi senzaţii,/ Angajează noi salariaţi/ Ca strategi/ Ca îmbălsămători de guverne/ Căzute ori nu,/ Însuşite de istorie sau nu,/ Pe care îngerul stegar/ Şi viaţa/ Le ignoră” (Omul fără aripi). Poeta rămâne neîncetat adepta trăirii în afara cotidianului mediocru şi banal, respectiv a automatismelor instinctuale (Salteaua ta). Convenţiile terestriere consacrate şi prejuecăţile înrobitoare de tot felul se cer mereu strivite spre a nu le cădea pradă (Sunt un gând). Evadările din déjà vu şi din déjà vécu trebuie să fie la ordinea zilei pentru o fiinţă cu preocupări metafizice şi estetice profunde, aşa cum este orice creator veritabil (Mâna ta de bărbat). Orice pervertire la realitate îi repugnă, ca şi orice abatere de la un destin de excepţie sau compromis de speţă îndoielnică ori de acceptare a minciunii (Aproape tu). Rabatul de la propria credinţă poetică îi repugnă visceral, ca, de altfel, şi ipocriziile de orice natură, respectiv rutinarea gesturilor vidate de sens, automatismele verbale, relaţiile umane menţinute doar de ochii lumii în practica religiosă etc. Nu va lipsi din discursul poetic al Anei Ardeleanu elogiul adus femeii universale ori a celor ce ce au jucat roluri providenţiale în viaţa unor nu mai puţini mari poeţi ai lumii. „Gura de aer pe care o iei prin gura ei/ Îţi umflă plămânii, te face să pluteşti/ Printre reuşite,/ Câştigi milioane de drepturi,/ Devii magnatul tuturor poreclelor.// N-am să trădez niciodată, ca martor,/ Definiţia, regulamentul, taina/ Care te ţin încarcerat/ În braţele femeii,/ Pe aceeaşi pagină cu poemul lui Esenin, Lorca/ Şi a altor dependenţi/ De iubirile lor, de epoca în care/ Nu s-a chiulit niciodaă la ora de amor.// Întotdeaua a fost o inflaţie seducătoare/ Pe această temă,/ Dar şi îmbrăţişări de idei,/ Din care s-au născut prunci/ Cu câteva sute de ani/ Mai înţelepţi/ Decât părinţii lor” (Femeia). Poeta ne introduce metatextual în laboratorul ei de creaţie, precum în această artă poetică în care zămislirea poemului este similară ţeserii pânzei în războiul de altădată: „Toată noaptea am trecut suveici/ Printre razele lunii,/ Căutând să ţes poeme eroice,/ Pe care nimeni să nu le nege” (Toată noaptea). Motivul ţesutului este, de altfel, destul de frecvent în discursul metapoetic al doamnei Ardeleanu: „Aşadar, nu-ţi rămâne/ Decât să mergi pe jos/ În jurul globului ocular,/ Până la ecuator,/ Scriind, în caietul de impresii,/ Un poem din fire de mătase/ Cu lucrătura fină./ Aşa cum umai lacrimile/ Ţes”. (recenzia Ana Ardeleanu, o poetă demnă de toată stima lecturală semnată de scriitorul Ion Roșioru)

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ana Ardeleanu

Citește mai multe poezii aici: Ca un praf de cretă, Ana, Un corp de iluzii, Jocul cuvintelor fără lacăte, Scamele cuvintelor

Copyright © 2018 Ana Ardeleanu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.