SIMONA-GRAZIA DIMA - CUVINTE PÂNĂ LA CAPĂT
Abia când legea-mi va fi trează în minte,
îl voi silabisi. Morman de foc, jăratic
invizibil, va fi mereu întâiul pentru mine.
Deși încoronat, umil. De pretutindeni
armate mă vor apăra, atunci când îl voi spune
iar și iar, de la-nceput, distrugător,
cu duioșie. Nu uit, subzistă o primejdie,
încă: ultima lui silabă s-o pronunți
e mult prea mult. Rostită, ar chema potopul,
s-ar îneca în el și Noe, fără glorie,
balenele adâncului ar clătina stâlpii
de reazem – prinși în combustiile solare,
ar umple de arsuri pământul. Să-l
spun până la capăt, oceanul s-ar face
pendul sălbatic între țărmuri, s-ar frânge
timpul, în zori cerul ar sta năuc, gata
sulemenit de-amurg, iar noi am hoinări
prostiți și ludici, neștiind dacă pasul
ne este adevăr sau biet exces de culoare,
nici cât e de mers de la sfera manevrată
de păpușari până în inima noastră.
Dezvrăjire
Pești mari, prinși în vârtejul
apei musculoase, ne frământăm
cum să găsim ieșirea, în așteptarea
unui continent care să se apropie, salvator.
Poate că astfel iar vom deveni
regii ce-am fost, de un mileniu
sechestrați în valuri. Da, un pământ
apare, suntem eliberați – însăabia pe jumătate.
Mai e o luptăpână onoarea ne va fi redată.
Oameni din nou, cu spade-n mâini, plini de fervoare,
ajungem tot în miezul încleștăriiclasice
dintre lumină și-ntuneric, chiar la palatul strămoșesc
de unde, năpustită cândva asupra noastră,
vraja ne preschimbase-n vietăți marine.
Dar, ce uimire! nu-s eroi aici, în scânteierea
lamelor și a cuvintelor ciocnite să ne-nțeleagă
explicația, învățătura-nflăcărată.
Doar chicotește-n curți un grup de vrăjitori,
uzurpatorii din vechime, acuma grădinari,
în jurul parcelei cu tulpini de ceapă.
Despre domnie și monarhi ei nu cunosc nimic,
nici nu-și mai amintesc c-au existat.
Pești mari, prinși în vârtejul
apei musculoase, ne frământăm
cum să găsim ieșirea, în așteptarea
unui continent care să se apropie, salvator.
Poate că astfel iar vom deveni
regii ce-am fost, de un mileniu
sechestrați în valuri. Da, un pământ
apare, suntem eliberați – însăabia pe jumătate.
Mai e o luptăpână onoarea ne va fi redată.
Oameni din nou, cu spade-n mâini, plini de fervoare,
ajungem tot în miezul încleștăriiclasice
dintre lumină și-ntuneric, chiar la palatul strămoșesc
de unde, năpustită cândva asupra noastră,
vraja ne preschimbase-n vietăți marine.
Dar, ce uimire! nu-s eroi aici, în scânteierea
lamelor și a cuvintelor ciocnite să ne-nțeleagă
explicația, învățătura-nflăcărată.
Doar chicotește-n curți un grup de vrăjitori,
uzurpatorii din vechime, acuma grădinari,
în jurul parcelei cu tulpini de ceapă.
Despre domnie și monarhi ei nu cunosc nimic,
nici nu-și mai amintesc c-au existat.
Stai, călărețule!
În fața porții-ntredeschise,
prin valul dens de aer
strigă untânăr:
Stai, călărețule!
Oasele-uitării le calci
sub copitele calului,
redeștepțiamintiri
din somn verde,
în ierburi hipnotice
învălui gleznele gândurilor,
dar, precum cu viforos galop
ne tulburi, ești, în același timp,
și pacea multdorită!
Contenește din lunga
ta goană, fă-mă să văd,
zi și noapte, zorii.
Străine cu frunte de flăcări,
deschide-mi ochii, precum
unei ființe lutoase, cu grijă,
să nu-mi cadă pleoapele
de praf, și spune-mi
câte stele goale și moarte
zărești pe cerul lor
și câte vii în arcade,
cât forfot de regrete
strânse-n imagini
pe străveziu ecran
și cât destin în unda
unui vis zburat din arc.
O, călărețule negru,
în bezna de miresme
a pădurii, stai!
În matca fără
lăuntrice contururi,
ducând solii nimănui,
prin întunericul unde
te scurgi neștiut,
neauzit, nevăzut,
oprește-te,
să-mi fii, tu, hostie
a seninătății,
tihnă și semn!
În fața porții-ntredeschise,
prin valul dens de aer
strigă untânăr:
Stai, călărețule!
Oasele-uitării le calci
sub copitele calului,
redeștepțiamintiri
din somn verde,
în ierburi hipnotice
învălui gleznele gândurilor,
dar, precum cu viforos galop
ne tulburi, ești, în același timp,
și pacea multdorită!
Contenește din lunga
ta goană, fă-mă să văd,
zi și noapte, zorii.
Străine cu frunte de flăcări,
deschide-mi ochii, precum
unei ființe lutoase, cu grijă,
să nu-mi cadă pleoapele
de praf, și spune-mi
câte stele goale și moarte
zărești pe cerul lor
și câte vii în arcade,
cât forfot de regrete
strânse-n imagini
pe străveziu ecran
și cât destin în unda
unui vis zburat din arc.
O, călărețule negru,
în bezna de miresme
a pădurii, stai!
În matca fără
lăuntrice contururi,
ducând solii nimănui,
prin întunericul unde
te scurgi neștiut,
neauzit, nevăzut,
oprește-te,
să-mi fii, tu, hostie
a seninătății,
tihnă și semn!
Rugămintea către sfinx
Speriați, noi suntem cei de neoprit din goană,
pe caii istoriei noi ducem bătălia
până la piramide. Purei figuri a sfinxului
noi i-am adăugat, piezișe, urmele de sabie,
și i-am săpat, apocaliptic, brazdele pe chip,
numindu-le mister, destin și câte și mai câte.
Nimic nu era decât față luminoasă și clară –
când patimi i-am gravat, din partea noastră,
și-am așteptat de la el dezlegările tainelor.
Cu arme năvăleam, în chiot, până-n penumbra
încruntării lui, sub rictusul feței ciobite
chiar de noi – răul făcut ca unui inamic secret,
de care ne temeam. Tăcere însă. Oricât l-am provocat,
nu a vorbit. Brațe cu săbii se-avântau la cer,
vânând succes ori sens, și-n pulbere de artificii stinse
recădeau, fără cuvânt, uimite. N-am mai crezut
în cuceriri, chiar și prezenți în gloria lor. Simțeam
cum bate deja vântul diferit și cum migrează puterile
altundeva.Parcă la cărți, în dunele pustiului,
curând copleșitoare, victoria se juca.
Pe firul spaimei odată coborâți,
ideea descifrării, rugămintea către sfinx
se mistuiră și doar cu noi ne-am reîntâlnit.
Necunoscutul nu se va-ntrupa nicicând,
deschis și-nflăcărat este deșertul întocmai ca-nainte,
iar sfinxul, nemișcat și tot cu-obrazul rupt.
Speriați, noi suntem cei de neoprit din goană,
pe caii istoriei noi ducem bătălia
până la piramide. Purei figuri a sfinxului
noi i-am adăugat, piezișe, urmele de sabie,
și i-am săpat, apocaliptic, brazdele pe chip,
numindu-le mister, destin și câte și mai câte.
Nimic nu era decât față luminoasă și clară –
când patimi i-am gravat, din partea noastră,
și-am așteptat de la el dezlegările tainelor.
Cu arme năvăleam, în chiot, până-n penumbra
încruntării lui, sub rictusul feței ciobite
chiar de noi – răul făcut ca unui inamic secret,
de care ne temeam. Tăcere însă. Oricât l-am provocat,
nu a vorbit. Brațe cu săbii se-avântau la cer,
vânând succes ori sens, și-n pulbere de artificii stinse
recădeau, fără cuvânt, uimite. N-am mai crezut
în cuceriri, chiar și prezenți în gloria lor. Simțeam
cum bate deja vântul diferit și cum migrează puterile
altundeva.Parcă la cărți, în dunele pustiului,
curând copleșitoare, victoria se juca.
Pe firul spaimei odată coborâți,
ideea descifrării, rugămintea către sfinx
se mistuiră și doar cu noi ne-am reîntâlnit.
Necunoscutul nu se va-ntrupa nicicând,
deschis și-nflăcărat este deșertul întocmai ca-nainte,
iar sfinxul, nemișcat și tot cu-obrazul rupt.
Oprire
Jale hieratică acoperă cu licărirea
firmamentul, asemenea durerii pure
ce naște frumusețea perlei, încât abia
mai deslușești obrazul înstelat,
nedumerit și fix, sub lacrimile mute.
Nu părăsi, nemlădiată, în singurătate,
tristețea-aceasta scumpă, ci încâlcește-i
stelele cu drag, mângâie-aurifera lână
cu firul lung scurgând, impermeabil,
apa, căci soarele, erou trezit,
va răsări decis din adâncime,
pe umeri cu hlamida, larg deschisă,
a cerului fluid, deodată strânsă-n sine,
apoi boltită ca o floare: în clipa aceea,
plânsul, furtunile, senin, se vor opri.
Jale hieratică acoperă cu licărirea
firmamentul, asemenea durerii pure
ce naște frumusețea perlei, încât abia
mai deslușești obrazul înstelat,
nedumerit și fix, sub lacrimile mute.
Nu părăsi, nemlădiată, în singurătate,
tristețea-aceasta scumpă, ci încâlcește-i
stelele cu drag, mângâie-aurifera lână
cu firul lung scurgând, impermeabil,
apa, căci soarele, erou trezit,
va răsări decis din adâncime,
pe umeri cu hlamida, larg deschisă,
a cerului fluid, deodată strânsă-n sine,
apoi boltită ca o floare: în clipa aceea,
plânsul, furtunile, senin, se vor opri.
Bagheta de electrum
Ah, poetul, tot tânăr,
tot neinstruit, incorigibil.
Când toată lumea scrie
pe ecran, pe hârtie,
el zgârie stânci,
când toți se delectează
cu sufleuritandre, el își
rostogolește pe gâtlej
nisip din genunea oceanelor.
Printre împovărați se furișează,
în palmă numai c-un pui
de pasăre căzut din cuib,
în fața celor mici se-nclină
cu gesturi largi, elaborate,
printre cei mari se strecoară stângaci
și-i face fără voie să cadă.
Când vorbitoru-n frac
își drege vocea, iar muzica-i
pe punctul de-a începe,
scoate din nelipsitu-i coșuleț
o vietate multiubită
și-o cercetează-atent.
Dacă se rupe cerul
și schijele de stele cad,
el nu dispare-n patru vânturi,
ci-așteaptă înțelegător, atât cât ține
canonica eră de somn,
să se aștearnă drojdiile zilelor
iar zâna zâmbitoare de pe scenăs-arate,
cu bagheta de electrum, viața.
Ah, poetul, tot tânăr,
tot neinstruit, incorigibil.
Când toată lumea scrie
pe ecran, pe hârtie,
el zgârie stânci,
când toți se delectează
cu sufleuritandre, el își
rostogolește pe gâtlej
nisip din genunea oceanelor.
Printre împovărați se furișează,
în palmă numai c-un pui
de pasăre căzut din cuib,
în fața celor mici se-nclină
cu gesturi largi, elaborate,
printre cei mari se strecoară stângaci
și-i face fără voie să cadă.
Când vorbitoru-n frac
își drege vocea, iar muzica-i
pe punctul de-a începe,
scoate din nelipsitu-i coșuleț
o vietate multiubită
și-o cercetează-atent.
Dacă se rupe cerul
și schijele de stele cad,
el nu dispare-n patru vânturi,
ci-așteaptă înțelegător, atât cât ține
canonica eră de somn,
să se aștearnă drojdiile zilelor
iar zâna zâmbitoare de pe scenăs-arate,
cu bagheta de electrum, viața.
Magul apei pure
De secole culcat, ochiul de apă tulbure
privea ca simplu martor castele arogante
cum îi tot cresc pe mal, până-ntr-o zi –
când n-a mai îndurat și le-a pătruns în temelii,
apoi a prins să urce din cărămidă-n cărămidă,
spre a pricepe ce-nseamnă o zidire
și câtă depărtare poate pune între lucruri.
După ce-a izbutit s-ajungă până la turla de cristal
a celui mai înalt, pe sine s-a văzut, cu totul
limpede acum, după ce străbătuse
fiecare sediment și cat.
A știut că nu-i nimic de înțeles,
s-a făcut om și a pufnit în râs!
Un mag al apeipure
bate de-atunci drumurile,
cu-mpletituri de unde fermecate-n mâini,
și orice val sălbăticit, atins cu ele,
și-adună forțele, purificat,
ca să vorbească-n demnă curgere din nou,
pe limba oceanului de la-nceput,
ivit aievea lângă noi –
un fagure neștiutor de sumețire,
ticsit, în alveole, cu mierea tuturor.
De secole culcat, ochiul de apă tulbure
privea ca simplu martor castele arogante
cum îi tot cresc pe mal, până-ntr-o zi –
când n-a mai îndurat și le-a pătruns în temelii,
apoi a prins să urce din cărămidă-n cărămidă,
spre a pricepe ce-nseamnă o zidire
și câtă depărtare poate pune între lucruri.
După ce-a izbutit s-ajungă până la turla de cristal
a celui mai înalt, pe sine s-a văzut, cu totul
limpede acum, după ce străbătuse
fiecare sediment și cat.
A știut că nu-i nimic de înțeles,
s-a făcut om și a pufnit în râs!
Un mag al apeipure
bate de-atunci drumurile,
cu-mpletituri de unde fermecate-n mâini,
și orice val sălbăticit, atins cu ele,
și-adună forțele, purificat,
ca să vorbească-n demnă curgere din nou,
pe limba oceanului de la-nceput,
ivit aievea lângă noi –
un fagure neștiutor de sumețire,
ticsit, în alveole, cu mierea tuturor.
Libație
Te plimbi prin sit, dar canionul
tăiat în lutul roșu al istoriei
nu-i decât apa râului visat de Heraclit,
alta mereu, strânsă în stive mai asimetrice
și inegale pe an ce trece. Din fiecare vraf
de valuri închegate lucesc tigrește ochii
unui nedomolit imperiu – și câte-au curs,
ca să se poată pescui din ele, mileniul următor,
câte o frază zgribulită. Coloșii-aceștia
de piatră înghețată, părelnic calmi,
s-au zvârcolit ca astăzi câmpul subțire
de sub ei să-și spună mărturia.
Și înțelegemc-a fost vorba de un teren simbolic,
un teatru, libația de ornamente pentru defilarea
unei idei! Când treci domol pe lângă curți
cu iarba smulsă și țeste lucii de făpturi decapitate,
să știi că ești pe locul cunoașterii și-al jertfei,
închină-te în lacrimi, vâltoarea iminentă va duce,
în trombe nisipoase, demonstrația, spre niciunde.
Te plimbi prin sit, dar canionul
tăiat în lutul roșu al istoriei
nu-i decât apa râului visat de Heraclit,
alta mereu, strânsă în stive mai asimetrice
și inegale pe an ce trece. Din fiecare vraf
de valuri închegate lucesc tigrește ochii
unui nedomolit imperiu – și câte-au curs,
ca să se poată pescui din ele, mileniul următor,
câte o frază zgribulită. Coloșii-aceștia
de piatră înghețată, părelnic calmi,
s-au zvârcolit ca astăzi câmpul subțire
de sub ei să-și spună mărturia.
Și înțelegemc-a fost vorba de un teren simbolic,
un teatru, libația de ornamente pentru defilarea
unei idei! Când treci domol pe lângă curți
cu iarba smulsă și țeste lucii de făpturi decapitate,
să știi că ești pe locul cunoașterii și-al jertfei,
închină-te în lacrimi, vâltoarea iminentă va duce,
în trombe nisipoase, demonstrația, spre niciunde.
Vară-n noiembrie
Cândva în noiembrie
e vara noastră,
târziul glorios,
în stare să ne-adune-n
somnuri treze,
pe drumuri
de diamant marin
cu muchiile topite,
şi să ne vindece
prin patima
ce nu răneşte,
prin jocul spadei
învingătoare de cetăţi
fără-a ucide,
plutim pe alge,
mângâiaţi,
cu mâini sau aripi,
de-atotputernici
prieteni din adânc.
Cândva în noiembrie
e vara noastră,
târziul glorios,
în stare să ne-adune-n
somnuri treze,
pe drumuri
de diamant marin
cu muchiile topite,
şi să ne vindece
prin patima
ce nu răneşte,
prin jocul spadei
învingătoare de cetăţi
fără-a ucide,
plutim pe alge,
mângâiaţi,
cu mâini sau aripi,
de-atotputernici
prieteni din adânc.
Dezvăluirea
La malul râului, mă zbat să trag din munte
un tors de marmură. E zarvă-n jur, mă întrerupe
cineva tot timpul și trebuie să particip – discuții,
teorii, pariuri. O clipă însă dacă m-am îndepărtat,
îl aflu iar retras, parcă-n bulboane,
se încifrează-adânc, un vârf de-arípă din trupul
tainic abia de licărește pe costișă.
Asud, mă încontrez mai tare.
Bâzâie-anii-n jurul nostru – spirale negre,
muște anodine –, de-a valmacurg
solstiții, anotimpuri, cu iz dulceag și aspru.
Când încetez să sper, apare de la sine statuia-ntreagă.
Și zgomotul de fond a contenit,
iar apa unduiește în lumină.
La malul râului, mă zbat să trag din munte
un tors de marmură. E zarvă-n jur, mă întrerupe
cineva tot timpul și trebuie să particip – discuții,
teorii, pariuri. O clipă însă dacă m-am îndepărtat,
îl aflu iar retras, parcă-n bulboane,
se încifrează-adânc, un vârf de-arípă din trupul
tainic abia de licărește pe costișă.
Asud, mă încontrez mai tare.
Bâzâie-anii-n jurul nostru – spirale negre,
muște anodine –, de-a valmacurg
solstiții, anotimpuri, cu iz dulceag și aspru.
Când încetez să sper, apare de la sine statuia-ntreagă.
Și zgomotul de fond a contenit,
iar apa unduiește în lumină.
Site: Simona–GraziaDima
Citește aici: Simona-Grazia Dima - Poeme
Citește aici poezii din volumul: Havuz (Editura Tracus Arte, 2020)
Citește aici poezii din volumul: Havuz (Editura Tracus Arte, 2020)
Copyright © 2020 Simona-Grazia Dima
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment