ARTUR ENĂȘESCU - SĂRMANA UMBRĂ A POETULUI

 

Poetul

I

Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirei în piept,
Cuvântul mi-e harfă, vrăjită de zei,
Iar gândul, toiag de'nţelept.

Par braţele-mi ruguri aprinse pe veci,
Cunună de flăcări mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viaţă chiar lespedei reci
l-aş da, sub un singur sărut!

Prin geana deschisă când ochi-mi pătrund,
Un alt cer străluce'n adânc;
El creşte şi-acopere zări fără fund,
Cu'n soare mai viu pe oblânc.

Nu, bici cu fâşii din azur împletesc
Pe guri pătimaşe, când furii se cern,
Şi-a vieţii prostie, destin pământesc,
Lovită-i de sfârcul etern!

Când aprig spumează veninul pe limbi,
Şi-asupră-mi cad pietre, morman,
Tu pietrele'n bulgări de aur le schimbi,
O! Fluier vrăjit al lui Pan!

II

Ale mele sunt câmpuri, poieni, luminiş,
Şi raza ce moare'ntr'a norilor prag,
Şi umbrele dese, din vechiul frunziş,
Căzând peste fruntea'mi de mag!

Eu, fulger şi trăsnete, toate le-adun!
Urgii deslănţui în voie,
Şi seamăn pe lume, cu-avântul străbun,
Scântei din Facla lui Joe!

Ocean sânt! ce trece pe-al stâncei grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin!
Din orice simţire făcând un talaz,
înving uriaşul destin!

Sibiu

(„Universul literar” – numărul 9 din 28 februarie 1926)

Țiganca

E Rița, fecioara cu ochii sprinţari,
       Cu sîni ca de piatră,
Născută'n alaiul a zece cobzari,
       Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
       Şi negre poiene,
Iar ochii ei tineri îi joacă'n văpăi
       Pe umede gene.

Cosița ei creaţă pe umerii goi
       Îi cade'n inele;
Surîsu-i aruncă pe'ntregul zăvoi
       Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură'n vînt
       Rîd galbeni în plete;
Cînd trece c'un zîmbet, zvîrl cuşma'n pământ
       Nomadele cete.

Cînd naşte sub corturi un cînt legănat,
       Şi-un zvon de sandale,
Cu patimă cruntă ciocanele bat
       În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunei prelung
       La focuri sărace,
Şi razele lunii fiinţa’i străpung,
       Ca sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,
       Dînd chiot sălbatic,
Şi pare piciorul ei sprinten în joc,
       Atins de jăratic.

Dispare'n vîrtejuri, sar banii pe sîni,
       Loviţi de furtună;
Şi geme ca vie sub meştere mîini
       Lăuta străbună.

.................................................

Tîrziu stau nomazii sub stele culcaţi.
       Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilataţi
       De-o sfîntă beţie.

Sărulești, 1919

(“Luceafărul” – numărul 19, 1919)

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte’n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s'apleacă în noapte
Cârdurile de cocori.

Şi'n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad
Nu s aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol doar luna
Pune albele-i cununi.

Ce de-o mână nevăzută
Slovele-ți se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie...

Şi ca mâine fulgii iernei
Te vor prinde'n a lor salbă
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine’l va mai şti de-acum,
Cruce albă rătăcită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.

(Artur Enăşescu și Ion Sân Giorgiu – Oituz, iulie 1917

“Luceafărul” – numărul din 1 ianuarie 1919)

Iubire

STANŢĂ NOUĂ

       Pentru zâna lacului cea mititică

Cum gingaş s'agaţă pe mucedul zid,
Un snop de zorele
Asupră'mi azi ochii tăi, mari, se deschid,
Ţintiți spre zăbrele!

Pe geana-mi se cerne-o albastră perdea:
Vreo zînă? vreun înger o țese?
În zare, sub un giulgiu de grindeni şi nea,
Par munţii: gătite mirese;
Albastrul inundă pe creste şi văi...
Ce tainice duhuri? Ce mâini?
Deschid pentru mine, ca'n ceasul dintâi
A cerului limpezi fântâni?
O! varsă'ți azurul din ochii tăi plini,
Pe chipul meu trist,
Şi schimbă'mi, crăiasă, cununa de spini
În cerc de-ametist!

Sibiu, Noiembrie 1922

(publicată în „Universul literar” – numărul 8 din 21 februarie 1926)

Din trecut

Părea liliacul străvechei livezi,
Sub fluturi fără de număr,
Ciorchină de-azur peste-un lac de zăpezi,
Căzându-i pe umăr!

În pieptu-i sporea ca'ntr'un antic ulcior
Sălbaticul vieței şuvoi,
Şi candele aprinse-i puneau sub picior,
A nalbelor foi!

Încinsele inimi păreau că se rup,
Maci noi, desveliţi pe colnic!
Sub leagăn de holde, prindea visul trup,
Ca bobul în spic!

În braţu-i ce naşte grădini de'ntunerec,
Vreau fruntea-mi pierdut s'o cufund
Rotundul din pieptu-i o clipă să-l ferec,
De-al bolței rotund!

(„Universul literar” – numărul 16 din 17 aprilie 1926)

Lacrimi!!

Lacrimi de dor,
Nu se mai stâng;
Din noapte lor,
Pururea plâng.

În stol ușor,
Asupra-ți vin,
Cu lumea lor,
De vis și chin

Din triștii nori,
Îți cad cu mii,
Și te’nfiori
Fără să știi.

De ochi aprinși,
Vărsate sunt,
A celor duși,
De pe pământ.

Nu căuta,
Să știi ce vor,
Plâng jalea ta
Și-a tuturor!

(„România Eroică” – numărul 7-9 din iulie-sept. 1926)

Cântec de toamnă

STANŢĂ

Ramuri se desfac, peste lacul gol,
Ramuri se desfac, leneş, pe podmol,
Leneş, pe podmol, pe-auriul lac,
În amurgul trist, ramuri se desfac
Intonând un cântec,

L'auzita-i tu, visătoarea mea?
L'auzita-i tu, ce lin, se stingea?
Ce lin, se stingea, de parcă nu fu;
În amurgul trist, l'auzit-ai tu?
Visătoarea mea?

Eu, l'am auzit, fără nici un gând
Cu suflet pustiu, geana, lăcrimînd,
Eu, l'am auzit, cu suflet trist, gol, şi
Eu, l'am auzit, cu suflet pustiu,
în amurgul trist, gol şi auriu,
Eu, l'am auzit!

...Pironit pe loc, şi de-atuncea viu,
În amurgul trist, gol şi auriu,
Şi de-atuncea viu, pururi lingă lac;
...Peste mine... ramuri, pale se desfac
În amurgul trist.

(„Universul literar” – numărul 40 din 3 octombrie 1926)

Afrodita

în hău, de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaş, brațul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,
Uniți de sorți pe-al apelor podgheaz.
Născură, robi aceluiaşi extaz,
Nemărgenirea, floare de genună.

Şi haosul, gemu de fremătare,
Când cea dintâi semeaţă'ntruchipare,
Vis cald! femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,
Vrej de senin cu fruntea'n sîrg de stele,
Din zvîrcolirea undelor rebele.

(„Universul literar” – numărul 10 din 6 martie 1927; sonet distins cu Premiul „Ion Pavelescu” al Societății Scriitorilor Români pe anul 1926)

Primăvara

Vânt călduţ, de primăvară,
A pornit hoinar prin lume;
Umple luncile de glume,
Şi de chef cu-a lui chitară.

Zdrăngănind din creangă'n creangă
Prin desişul încă gol
Şi par nobilii mesteceni
Rupţi din lyra lui Eoll.

Sub cântarea lui măiastră
S’a deschis parc'o fereastră,
Sus de tot în bolta clară,
...Cer suav de primăvară.

Şi prin ea surâd spre el,
Nouraşi într'un inel,
Auriu de căpuşoare,
Răsfirate'n joc de soare.

(„Universul literar” – numărul 45 din 4 noiembrie 1928)

Cântece

I

Întâiul trandafir,
A'nbobocit afară.
Întâiul trandafir,
A sângerat asară;
Împurpurând văzduhul,
Cu boabe de rubin;
Din pieptu-i, parcă smulse
Suspin după suspin.
Întâiul trandafir,
A sângerat asară;
Prin crengi de vrajă vântul,
Trecea ca o fanfară
Înfăşurând pământul,
Cu'n vis de primăvară.

II

Întâiul trandafir,
Născut deabea, murise:
Întâia rândunea
Asupra-i ciripise,
Sub raza dimineţii,
Ce-i dezmierdă mormântul:
Întâiul trandafir,
Născut de-abea, murise;
Se prăbuşeau pe-alee
Cele din urmă vise,
Cu sângele lui tânăr.

III

Un fluture de noapte,
În inimă-i se'nfipse
Și-adânc, sorbi tot dorul
Ce-ardea în el, de-o clipă,
Alăturea de floare,
Căzând, cu-a lui aripă.

(„Universul literar” – numărul 3 din 12 ianuarie 1930)

Sub lună

Luntre pare luna, ce lunecă uşor,
Pe un ocean de nouri; ce sumbru călător,
Poartă peste lume? O! luntre de mister,
Ce ascuns, te 'mpinge, între pământ şi cer?

Unde porţi norocul? Ascunzi vreun vis frumos?
Pe când treci, senină, ne'nfilorăm de jos!
Urma ta, de strajă, stă dragostea nebună
Altă nălucire? Răspunde, albă Lună!

Când gânduri ucigaşe prin suflete se cern,
La miez de noapte, lună, pari gură de infern;
Iar când fecioara blândă, cu'n zâmbet te arată,
Tu, pari o diademă pe frunitea-i luminată!

O! luntre sclipitoare de poţi să te cobori,
O clipă, părăseşte, oceanul tău de mori!
Azi, palida nădejde, din sufletu-mi, o sfărm,
Şi-aştept să sbor cu tine, prin noaptea fără ţărm.

(„Universul literar” – numărul 17 din 20 aprilie 1930)

Epilog

În inima-ţi, eu voi trăi pe veci,
Ca slovele'ncrustate,
Pe lespezile reci,
Pe lespezile vremii,
În cari ploaia bate,
La margini de poteci!

În trupul tău, mă vei simţi oricând,
Sfîşietoare ghiară,
Iar amintiri, ca stropi fierbinţi de ceară,
Ți-or arde fruntea, veşnic, picurând!

Ți-or arde tîmplele încărunţite.
De ani, şi trudă,
Vor picura mereu,
Şi nimeni, nu va fi ca să te-audă,
În ceasul trist şi greu!

Îmbrăţişări trecute, ca un rîu,
Îţi vor cuprinde trupul gîrbov,
Iar sărutările de eri, cu înflăcăratul brîu,
Vor naşte iar, cum nasc în primăvară , -
Din creanga moartă, flori de lilieci,
Strivindu-ţi gura.
În inima-ţi, eu voi trăi pe veci!

(variantă publicată în „Universul literar” – numărul 1 din 1 ianuarie 1930; o altă variantă a fost publicată în „Luceafărul” – numărul 23-24 din Decembrie 1919)

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942): Poet și jurnalist român. Artur Enăşescu a luptat și a fost rănit în luptele duse în perioada Primului Război Mondial. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a.

Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet: „La premiile S.S.R.-ului din anul acesta, dl. Artur Enășescu a luat premiul „Ion Pavelescu” pentru cel mai bun sonet al anului. Dl. Perpessicius a recomandat Adunării, cu următorul referat, sonetul „Afrodita” al d-lui Enășescu: “(…) Voi sfârşi, socotind că sunt în asentimentul Dvs. prin a desprinde dintre nenumăratele nume ale cultivatorilor de poezie, în credinţa că acest premiu este instituit să încunune cel mai bun sonet - şi poezie în acelaşi timp - al anului numele d-lui Artur Enăsescu, a cărui activitate poetică, în anul ce trecu, a fost dintre cele mai de valoare. Sonetele d-lui Artur Enășescu aplică o tehnică desăvârşită la subiecte de o bogată varietate. Socotesc că “greutatea alegerii”, care însoţeşte întotdeauna trierea unui material excelent, ne va fi uşurată considerând că oricare din sonetele d-lui Artur Enășescu, merită „premiul sonetului" pe 1926 şi că Domniile voastre veţi fi fericiţi să premiaţi din bogata activitate poetică şi de sonetist a d-lui Artur Enăsescu, sonetul „Afrodita", publicat în Universul literar, XLII, 26, 1926.” („Universul literar” – numărul 10 din 6 martie 1927)

Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putinţa să-şi însuşească o educaţie aleasă, o cultură temeinică. Şi-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei'', pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfăţatul confraţilor, iar prin cenaclurile literare şi revistele „Flacăra" și „Convorbiri literare" poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganţă cum nu mai era altul.” Cu toate acestea, datorită unei iubiri neîmpărtășite, poetul a ajuns un om al străzii: “De-atunci au mai trecut mulţi ani de mizerie peste trupul de mucenic al poetului şi iată, această întâmplare din cartierul gării mi-a revenit în amintire cu stăruitoare intensitate zilele trecute, când moaştele lui Artur Enăşescu au fost coborîte în mormânt. Aşa a trăit nefericitul miruit al muzelor, o bună parte a vieţii, vagabondând în zdrenţe pe uliţele Bucureştilor, ieşind în calea oamenilor când era răzbit de foame şi fugind apoi de ei. Un impuls morbid îl făcea să nu stea locului, să rătăcească mereu, asemenea unui câine de pripas, în căutarea unei bucăţi de pâine, a unui culcuş. Îl găseau paznicii prin parcuri, îl batjocoreau femeile de stradă şi de multe ori dormea noaptea în beciurile poliţiei, la un loc cu toţi răufăcătorii.” (extrase din articolul “Sărmana umbră a poetului” – semnat I. Valerian – publicat în revista “Universul literar” – numărul din 30 decembrie 1942)

Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)

Volume de versuri:

Pe gânduri (București, 1920)
Revolta zeului (prefață de Ștefania Stâncă, București, 1946)
Poezii (ediție îngrijită și prefață de Mihail Straje, introducere de Radu Boureanu, București, 1968)

Citește aici: Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu