DANIELA-LILIANA TELEOACĂ - FEMEIA ASTA SUNT EU

 

 

femeia asta care vine în urma mea

îmi aranjează câte un cârlionț mai rebel
mă pune să-mi îndrept spatele
flirtează cu împrejurimile încuviințează
timpul probabil la tot și la toate

mă trece răscruci poduri indeterminări
se asigură cât de suportabile sunt schimbările bruște
din atmosferă... din oameni și dacă...

ia în calcul posibilitatea
de a avea în față o prăpastie un tunel
făina aia presărată

de aceea poate
o aud tremurând
mi-o înfățișez în chicote
lăsând cochetăriile la o parte
ea ține sincer la pâinea bună din cuvântul meu

îmi dă câte-un ghiont

și eu mă opresc

înainte de-a emite verdicte

aproape sigur trebuie să fie
ceva-ul acela abandonat peste noapte

femeia aceasta pe care o zăresc mai mult o simt
într-o oglindă din profil că o suspectez de nălucă... și ea

hei, ea mă are toată!

femeia asta care vine în urma mea și-mi lasă
aproape imperativ
toți cârlionții
în ilegalitate

femeia asta

sunt eu. 

 

joc interzis 

nu era un obiect să-l iei
să-l dai de colo-colo
să-l muți undeva... oriunde
să nu te sinchisești
... să uiți

ca de o haină
brusc devenită incomodă
să te debarasezi

...ca de un suvenir păstrat o vreme –
stranie consolare pentru barbara trecere
pentru găurile multiple și clipa
în care ți se oferise șansa de a delibera

să pui altceva în loc... orice

să lași să se așeze praful... vremea

cu nerușinare mai apoi ca pe un prieten la culme iertător
să-l suni mai mult din cochetărie să lovești ușor
punctul acela de demult supurând roșul vocalelor
testul suprem al întoarcerii în lumină
să-i sfidezi ulițele răbdând veșnicia
în această eternă rătăcire
spre opusul ei

dar noi nu atinsesem
nicio culme a cuvântului... a iubirii
intuiam într-un fel:

cu sufletul nu era de joacă!

 

minor

întâlnirea noastră
nu fusese prevestită de niciun oracol
nici conținută în vreun destin
un fel de instinct ne pusese în mers
interacționasem în marja timpului liber
cumva din plictis cumva din nepăsare
fără să pierdem esențialul

de-o parte și de alta
ziua era obișnuită
oamenii așa de comuni
alunecau în latul străzilor
în dreptul magazinelor cu trucate
fluizi goi neconvingători
nu apucau să se înscrie pe o hartă

în limitele spațiului uzual
o mână amplă împrăștiase confetti
incerte siluetele nu se grăbiseră
masa avea să fie îmbelșugată la propriu
n-ar fi știut nimeni să estimeze
gradul obiectiv de eficacitate

și eu

care mă pomenisem în rochie de gală
în preajma rolurilor personale
nu îndeajuns crescută mă complăceam
luând drept adevăr tot ce sclipea
ce făcea cu ochiul

n-am stat pe gânduri

ne-am alăturat zonei de confort

ni se făcuse foame colosală!

 

în vremea aia

îmi plăcea iremediabil Italia
cu oamenii ei bronzați și accentul sicilian... pericolul
toate răsfrângerile florale în gura abruptă a unui perete
pietrișul... felinarele făcând deliciul zidurilor din cărămidă

sufletul cobora din convingere
pe drumul acela îngust-prăfuit
blindat cu smochini și febră
calea între viață și moarte
dar asta era de mult o figură tocită
în niciun caz obstacolul care să ne țină

în haine din pânză solară
ne ascundeam inimile să pară
păsări diurne în plină noapte culminam
cu rostirea guturală a afectului

până la depărtarea din fiecare întindeam mâinile 
simulam jocul

chipul tău ars... ochii mei castanii

azi Morricone e același și Mediterana
poemul delfinilor cu pescăruși vii
păstrându-și stranie libertatea 
într-o imaginație

în vremea aia îmi plăcea iremediabil Italia....

te iubeam pe tine.

 

și, totuși, septembrie vine

toamna făcuse puțină dezordine
în inimile noastre
sau poate că de mult nu mai eram noi
maeștri ai detaliilor

subtile tandre ruginii... atât de maiestuoase...

ne-am spus într-un gând adunat
de la cei 2 poli opuși ai omenirii: 

„câteodată întâmplarea începe
cu sfârșitul”

„stranie gotică provocare” – am fi continuat desigur
de nu am fi recurs la ultimele rămășițe
ale cândva-obișnuiților cu suspansul

am tăcut.

am pus o nervură
pe punctul de a-și crea microcosmosul de clorofilă
universul afectiv în expansiune irevocabilă

am desenat o bancă i-am atenuat răvășirea
la apariția intempestivă a unei veverițe

sau poate a semnului de carte comun
când ingenui am decis
că istoria avea aproximativ aceleași conotații

toamna făcea puțină dezordine
cel puțin eu îmi aminteam
micile cochetării personale
cu fumul frunzelor și farmecul
tramvaielor întârziate

toți pașii aceia izbind necesar cuvintele
făcându-le să se întâmple singure...

și-apoi oamenii treceau firesc
aproape cu dezinvoltură
ducând înspre mâine
eșarfe parfumate
esențe galbene
de lămâi scuturat

în plin anotimp

un geam rămăsese deschis

 

imunizare

las soarele să moară
îi vând pontul să se care mai repede
într-o văgăună într-o aglomerație în lumea
ce n-a auzit vreodată de mine

în râset cosmic
mă răstesc la duminici
cu poale lungi și fețe smerite
nerușinat camuflând minciunile şi desfrâul
incendiez o parte din grămezile nimicului

picur lumină-cu-otravă
silabele mele despuiate
cârtițe retrograde ce râcâie ochii
fără de spaimă să dezgroape întuneric

iau la rost indiscreția ciclopului
una bucată iarbă – 2 lei staționatul
momentul acesta atât de nesfârșit atârnând
în marele incapabil de a trece

cu rănile a toate în mine deschise
gură lihnită de viață din sine mușcând
pe sine să se răzbune

devin!

o să șterg totul
până la memoria ultimă a increatului
ca de veșmânt sacru
de aria vidă mă voi atinge

și atunci

o să se ia marea…
cu rânjetul pescărușilor căzându-și aripile în simulacru de sunete
și ploaia de cel mai prost-gust care netoților li s-a părut romantică

[realitatea alunecă uneori la extreme
martor al zonei desființate
rămâi neputincios

jumătățile de măsură sunt formula perfectă a disoluției
iluzia grandioasă a A FI-ului
uriașul focar de infecție]

*
nu mă voi spovedi ție
atât de mic de neînsemnat de stupid
în fața cuvintelor cosmonaute
făcând înconjurul lumii cum înconjurul morții
a ceea ce cu mult deasupra ei este…
… în fața cuvintelor…
lovindu-mă apostrofându-mă vie trântindu-mă
părtașă locului acela microscopic
unde se naște frica… unde mult-prea-marea-durere… nonsensul
pe care neghiob îl porți în lipsă de iubire sau de moarte

o să-mi cresc Frumusețea departe de tine!

[data viitoare Dumnezeu va face Femeie!]

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Citește mai multe poezii aici: Poemele iubirii, în absența din preajma Copacului, la(im)perfect, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, dreptul la Frumusețe

 

Copyright © 2022 Daniela-Luminița Teleoacă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.