DANIELA-LUMINIȚA TELEOACĂ - POEZII DE DRAGOSTE

Daniela-Luminița Teleoacă: „Primul El” îi trimitea răvașe. Prin intermediari. Despre un anume personaj pozitiv care se înfrunta în de toate pentru o oarecare prințesă, în realitate Unica. Nu înțelege nici ea cum, dar, la scurt timp, primise în rochița roz, în părul rebel, în întreaga făptură, prințesa misterioasă cu poveste cu tot. Parcă plutea. O pasăre stranie se insinuase în ale ei. Se complăcea. Așa, o vreme... Apoi, l-a ocolit înverșunată... Se simțea asaltată... Sò-ni-a nu își conștientizează decât parțial reticența în fața numelor. O trăiește însă din plin... Lui, de pildă, nu i-a mai spus nici măcar o singură dată pe nume de când îl cunoscuse „într-un anume fel”. Noroc că El (1) ocupa un loc sigur. În banca a doua. Atunci, nu putea fi decât „Banca a doua”. Un nume de cod sui-generis. Și așa a rămas. Distanța instaurată între ei a fost un (alt) hiatus pe care nimeni nu a încercat să îl șteargă, nici măcar prin copy–paste. Pur și simplu a rămas. (fragment din Sonia cu accent grav și hiat, roman în curs de elaborare)

punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva...

în secetă

convoaie întoarse spre pământ

oameni și păsări

păsări și oameni își cară

orele ca pe corvezi

sicriul trupurilor / al inimilor

au uitat cum este să ridici privirea / să intri

dincolo de gratiile desfăcându-se la un milimetru de frică

oamenii aceștia nu se mai recunosc

ei merg instinctual

robi toropelii

când se împiedică varsă

o vomă / o înjurătură / altă închidere în sine

oaza pierdută...

unde se adapă elefanții?! unde dropiile?!

după ce firicel de lumină se ascunde Dumnezeu

așteptându-Și Timpul?

mă doare o rană

înfășată în părul dezlegat temporar de blesteme:

îmi țin lacrimile pentru altceva

**

eu știu

eu n-am uitat

eu simt

cum tu mă privești / mă scoți din seceta asta măruntă

năvălită din boala puțin-credinciosului

care și-a împușcat zilnic îngerul / a rămas numai

geamătul căptușit cu plumb al vidului

îmi scoți nisipul din ochi

și ghimpii din inimă

tu nu ai cum să mă pierzi

din cutia pandorei am păstrat acel sentiment

intrusul bun care a zădărât planurile întunericului

ne adunăm

ce dacă suntem doar doi?

noi nu am uitat

noi nebunii frumoși care nu vor chipuri de secetă

nici de abandon

noi știm

cum să stoarcem ploile din lăuntruri / să punem

de-un ceai / de-o iubire / de-o nemoarte / de altceva...

do you want?

să intrăm amândoi în acest nor apocaliptic

fără să ne întrebăm prea mult

și dacă nu ne vom mai întoarce

dacă / odată întorși / locurile noastre vor fi găuri negre

capcana perfectă

peticul putred / desfăcut din veșmântul protector

labirintul în care Argos înnebunește de așteptare și

nimeni nu-l crede / primește

pedeapsa tâlharului celui mai de soi

bolnave mulțimile aclamă!!

... și dacă / în loc de cuvinte / vom întinde

unul spre celălalt

unul împotriva celuilalt

tăceri ascuțite dislocând măduva eului

semne ale absurdului prin care

larva nu devine fluture

dâra întunericului se înfige ca o căpușă

... și dacă / în loc de iubire /

ne vom umple sternul cu saci grei de moarte

cu urletul ei / cu toate frustrările posibile...

.... în loc de îngeri, vom deveni

salahorii / marionetele blestemate ale lui Hades...

hai să intrăm odată în acest nor apocaliptic

în această unică mișcare de rotație

să prindem un loc

locul lângă fereastra

de unde vom putea aștepta

soarele să răsară peste noua planetă

și-atunci inevitabil se-ntâmplă câte-o duminică

aștepți

să-mi pun învelișul mov

să ies intempestiv dintre foșnete

din nerăbdarea miliardelor de celule

să cad în brațele tale

să-ți dau bună-dimineața ca și cum

ți-aș da de știre

!după cum vezi nu pot

să-mi văd de ale mele!

ceva mă împinge din această autonomie fadă / poate

instinctul unui decembrie prăbușit peste muntele lui Venus

neastâmpărul păsării de a-și testa imaginația / dorul de necunoscut

ies din mine

cu zâmbetul incomplet și pulsul abia perceptibil

pe jumătate femeie

neputincios întoarsă spre larva din lăuntru

aștept să mă desăvârșești tu

și-atunci inevitabil

se-ntâmplă câte-o duminică

faire semblant d’exister

eu

o să fiu în continuare

fata cu zâmbet de primăvară

poate și puțin din mica zeitate antică

o să cobor temeinic din 32

(deși de mult drumul meu nu mai trece pe acolo)

o să mă plâng de aglomerație / de caniculă / poate

de mâini mult prea înghețate în mănuși negre din piele

îți voi pune în față fotografia zilei dintâi

tu

nu o să riști să mă pierzi

îmi vei aține calea cu aceeași floare de mac

culeasă într-o doară de pe marginea unei șosele

va fi veșnic mai

îmi vei da mâna să nu mă prăvălesc

îmi voi zdreli ca de obicei genunchii

între timp

greierii vor umple Dealul Academiei

cicorile îmi vor aminti de Bunica

oameni singuri se vor ascunde în corturi de iarbă

va ieși fum din suflete istovite

ne vom face că trebuia să ne întâlnim

eu

voi purta pantofi Leonardo și pardesiul Fantôme

voi păstra în privire ceva din sălbăticia vietății născute pe 13

îmi voi cenzura premonițiile

tu

mă vei duce la căsuța din Tei

cu viță multă și struguri rămași constant la stadiul de imaginație

ne vom întinde sub cer

ne vom preface că nu există decât acea clipă...

mâine o să fie în sfârșit toamnă

o să ne deschidem pumnii atâta vreme încleștați

de caniculă / de teamă / dintr-un gest reflex / poate

dintr-o copilărie

o să trecem

pe Teiul Doamnei

o să fim

în bătaia liberă a cerului

o să ne plouă

o să ne ude secetele

gurile calcifiate în semne de-ntrebare

o să ne stoarcem mâneci / buzunare / priviri / într-un final

o să deschidem umbrela aceea încăpătoare / o să uităm

cum în tot acest timp am existat separat

fiecare cu propriile încleștări

eu

faptul divers înghesuit printre prioritățile tale

tu

efect ireal al orei acaparate de solitudine

în ceainăria de lângă Foișor

prin aburul iasomiei ne vom ghici chipul

la ore târzii în ceața fantomatică

îl vom aștepta pe 14 / doar așa

îl vom auzi pe Vintilă... pe-al lui Popa Nan

lumea

ne va crede fericiți

noi

nu vom ști dacă

porumbelul de pe balcon este același...

dacă nu cumva altul a umplut între timp golul...

vom păși în ploaie ca și cum...

la Rencontre

în timpul acesta

ne-am iubit cu tăcerile

pacienți cu drepturi egale în gloanțele aceleiași ploi

luciferi goi înmărmuriți în spărtură

în piele ne supura același soare pârjolit în drogul propriu

am forțat ieșirea când mecanismele sfidau orice reguli / orice conduită

am rămas cu rugină pe degete și iubire cât încape

de la o vreme

cuvintele și-au inventat altă casă

limba a proclamat autarhic „proprietate privată”

am fost blestemații / proscrișii

specia-pericol iminent la adresa comunității

am trăit în vertij cu respirația franjurată

păstrând instinctul fiarei

doar pe al supraviețuitorului

poate noi înșine ne-am renegat

bolnavi / numai îndrăgostiți

multiplicându-ne chinul

nu știam

ne creșteau alte aripi

tot felul de dumnezei subterani

împânzeam roșul

într-un final am decretat

geneza cu număr par

a trebuit mai apoi

să cerem o zi

măcar una

să ne putem relua

mersul de pământeni ca și cum

nimic grav nu s-ar fi petrecut

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă

Citește aici: la(im)perfect, Voi fi pasăre, dreptul la Frumusețe

Copyright © 2018 Daniela-Luminița Teleoacă

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.