DANIELA-LUMINIȚA TELEOACĂ - POEZII DE DRAGOSTE
Daniela-Luminița Teleoacă: „Primul El” îi trimitea răvașe. Prin
intermediari. Despre un anume personaj pozitiv care se înfrunta în de toate
pentru o oarecare prințesă, în realitate Unica. Nu înțelege nici ea cum, dar,
la scurt timp, primise în rochița roz, în părul rebel, în întreaga făptură,
prințesa misterioasă cu poveste cu tot. Parcă plutea. O pasăre stranie se
insinuase în ale ei. Se complăcea. Așa, o vreme... Apoi, l-a ocolit
înverșunată... Se simțea asaltată... Sò-ni-a nu își conștientizează decât
parțial reticența în fața numelor. O trăiește însă din plin... Lui, de pildă,
nu i-a mai spus nici măcar o singură dată pe nume de când îl cunoscuse „într-un
anume fel”. Noroc că El (1) ocupa un loc sigur. În banca a doua. Atunci, nu
putea fi decât „Banca a doua”. Un nume de cod sui-generis. Și așa a rămas.
Distanța instaurată între ei a fost un (alt) hiatus pe care nimeni nu a
încercat să îl șteargă, nici măcar prin copy–paste. Pur și simplu a rămas. (fragment din Sonia cu accent grav și hiat, roman în curs de elaborare)
în secetă
convoaie întoarse spre pământ
oameni și păsări
păsări și oameni își cară
orele ca pe corvezi
sicriul trupurilor / al inimilor
au uitat cum este să ridici privirea /
să intri
dincolo de gratiile desfăcându-se la un
milimetru de frică
oamenii aceștia nu se mai recunosc
ei merg instinctual
robi toropelii
când se împiedică varsă
o vomă / o înjurătură / altă închidere
în sine
oaza pierdută...
unde se adapă elefanții?! unde dropiile?!
după ce firicel de lumină se ascunde
Dumnezeu
așteptându-Și Timpul?
mă doare o rană
înfășată în părul dezlegat temporar de
blesteme:
îmi țin lacrimile pentru altceva
**
eu știu
eu n-am uitat
eu simt
cum tu mă privești / mă scoți din seceta
asta măruntă
năvălită din boala puțin-credinciosului
care și-a împușcat zilnic îngerul / a
rămas numai
geamătul căptușit cu plumb al vidului
îmi scoți nisipul din ochi
și ghimpii din inimă
tu nu ai cum să mă pierzi
din cutia pandorei am păstrat acel
sentiment
intrusul bun care a zădărât planurile
întunericului
ne adunăm
ce dacă suntem doar doi?
noi nu am uitat
noi nebunii frumoși care nu vor chipuri
de secetă
nici de abandon
noi știm
cum să stoarcem ploile din lăuntruri /
să punem
de-un ceai / de-o iubire / de-o nemoarte
/ de altceva...
do you want?
să intrăm amândoi în acest nor
apocaliptic
fără să ne întrebăm prea mult
și dacă nu ne vom mai întoarce
dacă / odată întorși / locurile noastre
vor fi găuri negre
capcana perfectă
peticul putred / desfăcut din veșmântul
protector
labirintul în care Argos înnebunește de
așteptare și
nimeni nu-l crede / primește
pedeapsa tâlharului celui mai de soi
bolnave mulțimile aclamă!!
... și dacă / în loc de cuvinte / vom
întinde
unul spre celălalt
unul împotriva celuilalt
tăceri ascuțite dislocând măduva eului
semne ale absurdului prin care
larva nu devine fluture
dâra întunericului se înfige ca o căpușă
... și dacă / în loc de iubire /
ne vom umple sternul cu saci grei de
moarte
cu urletul ei / cu toate frustrările
posibile...
.... în loc de îngeri, vom deveni
salahorii / marionetele blestemate ale
lui Hades...
hai să intrăm odată în acest nor
apocaliptic
în această unică mișcare de rotație
să prindem un loc
locul lângă fereastra
de unde vom putea aștepta
soarele să răsară peste noua planetă
și-atunci inevitabil
se-ntâmplă câte-o duminică
aștepți
să-mi pun învelișul mov
să ies intempestiv dintre foșnete
din nerăbdarea miliardelor de celule
să cad în brațele tale
să-ți dau bună-dimineața ca și cum
ți-aș da de știre
!după cum vezi nu pot
să-mi văd de ale mele!
ceva mă împinge din această autonomie
fadă / poate
instinctul unui decembrie prăbușit peste
muntele lui Venus
neastâmpărul păsării de a-și testa
imaginația / dorul de necunoscut
ies din mine
cu zâmbetul incomplet și pulsul abia
perceptibil
pe jumătate femeie
neputincios întoarsă spre larva din
lăuntru
aștept să mă desăvârșești tu
și-atunci inevitabil
se-ntâmplă câte-o duminică
faire semblant d’exister
eu
o să fiu în continuare
fata cu zâmbet de primăvară
poate și puțin din mica zeitate antică
o să cobor temeinic din 32
(deși de mult drumul meu nu mai trece pe
acolo)
o să mă plâng de aglomerație / de
caniculă / poate
de mâini mult prea înghețate în mănuși
negre din piele
îți voi pune în față fotografia zilei
dintâi
tu
nu o să riști să mă pierzi
îmi vei aține calea cu aceeași floare de
mac
culeasă într-o doară de pe marginea unei șosele
va fi veșnic mai
îmi vei da mâna să nu mă prăvălesc
îmi voi zdreli ca de obicei genunchii
între timp
greierii vor umple Dealul Academiei
cicorile îmi vor aminti de Bunica
oameni singuri se vor ascunde în corturi
de iarbă
va ieși fum din suflete istovite
ne vom face că trebuia să ne întâlnim
eu
voi purta pantofi Leonardo și pardesiul
Fantôme
voi păstra în privire ceva din
sălbăticia vietății născute pe 13
îmi voi cenzura premonițiile
tu
mă vei duce la căsuța din Tei
cu viță multă și struguri rămași
constant la stadiul de imaginație
ne vom întinde sub cer
ne vom preface că nu există decât acea
clipă...
mâine o să fie în
sfârșit toamnă
o să ne deschidem pumnii atâta vreme
încleștați
de caniculă / de teamă / dintr-un gest
reflex / poate
dintr-o copilărie
o să trecem
pe Teiul Doamnei
o să fim
în bătaia liberă a cerului
o să ne plouă
o să ne ude secetele
gurile calcifiate în semne de-ntrebare
o să ne stoarcem mâneci / buzunare /
priviri / într-un final
o să deschidem umbrela aceea încăpătoare
/ o să uităm
cum în tot acest timp am existat separat
fiecare cu propriile încleștări
eu
faptul divers înghesuit printre
prioritățile tale
tu
efect ireal al orei acaparate de
solitudine
în ceainăria de lângă Foișor
prin aburul iasomiei ne vom ghici chipul
la ore târzii în ceața fantomatică
îl vom aștepta pe 14 / doar așa
îl vom auzi pe Vintilă... pe-al lui Popa
Nan
lumea
ne va crede fericiți
noi
nu vom ști dacă
porumbelul de pe balcon este același...
dacă nu cumva altul a umplut între timp
golul...
vom păși în ploaie ca și cum...
la Rencontre
în timpul acesta
ne-am iubit cu tăcerile
pacienți cu drepturi egale în gloanțele
aceleiași ploi
luciferi goi înmărmuriți în spărtură
în piele ne supura același soare
pârjolit în drogul propriu
am forțat ieșirea când mecanismele
sfidau orice reguli / orice conduită
am rămas cu rugină pe degete și iubire
cât încape
de la o vreme
cuvintele și-au inventat altă casă
limba a proclamat autarhic „proprietate
privată”
am fost blestemații / proscrișii
specia-pericol iminent la adresa
comunității
am trăit în vertij cu respirația
franjurată
păstrând instinctul fiarei
doar pe al supraviețuitorului
poate noi înșine ne-am renegat
bolnavi / numai îndrăgostiți
multiplicându-ne chinul
nu știam
ne creșteau alte aripi
tot felul de dumnezei subterani
împânzeam roșul
într-un final am decretat
geneza cu număr par
a trebuit mai apoi
să cerem o zi
măcar una
să ne putem relua
mersul de pământeni ca și cum
nimic grav nu s-ar fi petrecut
Mai multe poezii
și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Copyright © 2018 Daniela-Luminița
Teleoacă
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment