DANIELA-LUMINIȚA TELEOACĂ - EL NE ȚINEA ÎNTR-UN PUMN CU IUBIRE INIMA

Daniela-Luminiţa Teleoacă - El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima (editura Ars Docendi – Universitatea din București, 2019): Cu volumul de față, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în  anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din București, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creștin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare și reușește, așa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândește zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală. În acest volum, Daniela nu-și schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată și la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ștachetei versului undeva în intergalacticul univers al creației, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum […]. Deși melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistență, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creației acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de față. Pe un fundal al sentimentului evlaviei și al sacralității, poezia Danielei-Luminiţa Teleoacă este una profund temperamentală / atitudinală; ea ridiculizează cu finețe realitatea care se surpă, posedând în același timp acea tărie esențială, condiție sine qua non pentru a înfrunta cotidianul, acel Nimic, omniprezentul Nimic. (Ottilia Ardeleanu)

Dumnezeu face Dragoste

intru în dimineața aceasta întârziată

fără de scrupule îmi spun:

de mâine o să desființez noaptea

nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!

așadar

să epuizăm toate plăcerile lumii acesteia

habar să nu avem de (i)moralitate

că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...

pe noi înșine ne-ar face stane de piatră

s-ar opri timpul/ ca un saltimbanc s-ar strâmba

și pe noi... pe noi undeva o să ne doară

!în spate ditamai grămada de moarte

ar veni pictorul

cu veac de iluzie amplă

înainte ne-ar îngenunchea

de bună-credință închipuindu-și

o dramă/ subiectul acela măreț

ce-l va scoate din anonimat

cu ochi netragici de manechini ne vom uita

ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri iarba 

până la următoarele interdicții:

rămânerea în Nimic!

*

se va scurge o apă

poate numai modul firesc al timpului de a exista...

scena aceasta absconsă pe care se desăvârșesc înțelesuri

asemenea nesfârșirii genezelor

în fața ta voi fi ca pe marginea unei prăpăstii

în fața mea vei sta ca pe marginea unui cer

ni se va face curaj în ultima clipă

cum altădată spaimă albă

o pasăre cu frunză va vesti început

ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna

urma de divinitate incrustată în adn  

cu mâna găsită voi aranja sentimente

țipătul sufletului după ceva-ul pierdut

lupi argintii la noi se vor da

lucizi ne vom încredința mușcăturii

nu șarpelui

din sângele propriu se va naște habitat

poate o biblie/ cosmosul inundat cu heruvimi neaipăcatului

orfani ne vom descoperi frați și dragostea noastră

în afara oricărui incest

unul lângă celălalt ca la o fereastră ne vom așeza

clarvăzători vom simți cum se înnoptează de ziuă

cum Dumnezeu este îndrăgostit

sindrom reflex

ochii ei se făcuseră mari

traversau continente/ timpul zero-spre-infinit

rezolvau memoria albă a lacului/ spaima lui

în singurătate/ de-a lungul erelor depusă

în angoasele pescărușilor fără de chip

desculță și vie traversa

odiseea păsării de la punctul acela

când nu era nici măcar ideea de zbor

mai apoi cineva desenase aripi

ieșirea din lume a anonimatului

traversa fieful dropiei

tristețea ei rămasă împăiată

în arsura-cu-gheață a dunelor

pretext pentru oameni să se neliniștească

spre sine convinși să se reverse minunați

uriașă uimirea ei decojea cuvintele

crusta aceea a oului cosmic

până la ultimul semnificat

matrioșka dicta filosofia de viață

a big bang-ului

copilăroasă ea traversa

o mare de corali/ o pădure cu begonii

casa fiarelor roșii îmblânzite

această frumusețe amplă

simțurilor comune sustrăgându-se

undeva/ nevăzut de nimeni

doar la răstimpuri într-un fel de ea ghicit

el îi ținea într-un pumn cu iubire inima

the winner takes it all

unele subiecte se cuvine să rămână tabu

așa cum drumurile cu sens interzis sau moartea

vom opta eu pentru aleea cu magnolii

tu pentru alte culturi pragmatice

în perindările mele estetico-idealiste

voi crește în continuare pepiniere de vise

în care desigur nu vei mai fi tu

te vei întoarce în trecut

în convingerile tale făcându-mă vinovată chiar dacă

nu vei găsi nici măcar minimul argument

vei persista în irealitate

îmi vei pune rochie mov și cercei cu turcoaze

necondiționat îmi vei întinde pajiști cu libelule și fluturi

nimeni nu se va amesteca în planurile tale:

doar ești demiurgul cu drepturi depline asupra propriei creații!

vei fi hair-stylist-ul meu și duhovnicul și împăratul

într-o lume în care statutul masculinității alpha

se cuvine cu (ne)sfințenie a fi prezervat

mă vei acționa simplu de tot/ aproape facil

printr-o banală apăsare de taste

vei exclude din start Control save-ul din destinul meu

la stânga la dreapta tot înainte... de-tot-în-spate

voi fi purtătoarea de cuvânt a lumilor tale

ridicate pe rămășițele enunțului meu

cândva dezvoltat și integru

te vei întoarce în trecut... nu al meu

te va durea

îmi vei duce lipsa

mă vei urî:

nu vei regreta!

dar știi...

serile acelea nu au fost niciodată ale noastre... nici atât nopțile

o trecere voit imprevizibilă a orelor în care fiecare aștepta altceva

eu o minune/ tu o abdicare!

și atunci

întâmplării noastre îi vom pune un titlu comun

niciun rating nu ar putea rescrie scenele lipsă... stupida iluzionare

nimeni habar nu va avea de vreo epocă... de minima tramă

și care va fi fost la o adică punctul paroxistic

foarte probabil cu prima ocazie scenariul va sfârși prin a fi mototolit

între degetele aprige ale marelui vânător de drame/ înrăitul amator

devenit profesionist de intrigi hiperromantice

nu... nu mă doare!

nu... nu te urăsc!

nici măcar nu-ți simt vreo lipsă!

în fapt

unicul perdant

ești tu

pentru că eu

eu nu te-am avut niciodată

bilanț

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă

și omul pe care nu l-am copilărit

preț de mai multe veșnicii

continuumul acesta în care am intrat

și am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă

și ochii pierduți într-o pasăre

înotând subteran gândurile prăbușite

ale eroului devenit saltimbanc

în era năpădită de vocația nimicului

[timpul intra în subtilități când eu

optam pentru privirea de ansamblu

din răsputeri încercând să mă furișez]                

în sfârșit poemul pe care l-am scris

într-o doară la o masă a nopții

cum într-o doară cineva pentru mine a decis

galbenul la rochia de vineri

fluturii de la nasturi... pe scurt:

2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

și când am început să te iubesc... când te-am alungat

de față erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară

și omul îndelungat așa de îmbătrânit că tot privindu-se

a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă

și felul în care pot pronunța di/mi/nea/ță în mod diferit

ca și cum astfel mi-aș oferi argumentul

pentru viață

uitare

treacă de la mine!

petreacă-se apocalipsele!

copacul să-și crească pădurea cu vârful în jos

și păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită

intempestiv/ accidental peste sufletele morților trecuți anapoda în strigoi

... ce vor ele... să fie!

proprii pui/ proprii strămoși... erorile și trofeele individuale

expuse în vitrine imaginare într-un măreț imbold al bravurii de sine

opusul absolut să fie!

partea perfect simetrică în ordine antonimică:

pământ adică!

să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până

la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă

doar pasul pe loc

să-și piardă toate oglinzile

reciproc să se mintă

cât sunt de frumoși/ de adevărați/ de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu

să simulez invazia de sentimente

în această penurie a afectelor

în care cuvintele suportă ieșiri-din-sens

până la goliciunea barbară a nefăcutului

cu ultimul dram de prezență-de-om

pe furiș să râvnesc fie și la

o prăpădită de nefericire:

nu vine!!!!!

*

bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase

habar  nu avem cum de mult am plecat din noi:

nicio cale de întoarcere!

o voce țipă:

cad îngeri!

le cad respirațiile!

și veșmintele concepute de imaginația singură

cu orice preț căutându-și tovarăș de trup

dați-vă la o parte!

se prăbușește Chiar Dumnezeu!

Nu ne!!

Dați-vă!

Ei, tu, voce nepricepută!!!

Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?

și-n virtutea cărei flori încă neputrede

cu impertinență îmi reclami dreptul la viață?!

!Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc așa într-o doară ca și cum altul ar face-o...

cum visam când eram numai fluture...

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă

Citește aici mai multe poezii semnate de Daniela-Luminița Teleoacă: Poemele iubirii, în absenţa din preajma Copacului, la(im)perfect, Voi fi pasăre

Copyright © 2019 Daniela-Luminița Teleoacă

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.