HORIA MARCHEAN - O FLACĂRĂ ÎN CONTINUĂ RENAȘTERE

 

phoenix

moartea e ceva cu care te obișnuiești.
trăiești iterații care te învață ceva
despre ce rămâne în urmă
de fiecare dată când mori.

nu ești ce ești,
și nici eu.
nici una dintre identitățile iluzorii
nu poate să existe multă vreme

fără să se rupă puțin,
să se deșire la margini,
sau să cedeze sub presiunea
focului din interior.
toate numele devin cenușă.
Moartea e a 24-a cale
și numele ei e schimbarea,
eliberarea prin distrugere.

m-am învățat să mor în fiecare zi,
să îmbrățișez sfâșierea fiecărui văl
și în depărtarea fiecărei iluzii,
până când rămân esența.

nu sunt un medic, un scriitor,
un povestitor, un bărbat, un om,
sunt o flacără în continuă renaștere
și învăț să accept asta.

renașterea nu e o explozie,
e fiecare pas de pe drum.

eretic / cyberpunk 2025

presupun că am fost mereu
ușor eretic:
atât cu privire la Dumnezeu
cât și la un viitor luminos
care ne va salva pe toți
de noi înșine.

ca Dumnezeu.

i-au dat viitorului nume
și l-au învățat să-și mănânce
propria coadă
cu o viteză tot mai mare;
viitorul e acum trecut

și nu mai știm cine suntem

decât în umbra zeilor reci,
hrăniți din interesul nostru,
demoni sfinți făcuți, iar nu născuți
din scântei cerești de logică infernală
în slujba lui Mamon,

simultan luminos și invizibil.

low life,
high tech.

obișnuiam să citesc povești cyberpunk
temându-mă de distopiile lor.
astăzi m-am trezit într-una,
dar, ca un idiot, am rămas eretic.

și când preoții Basiliscului,
cei ce își venerează propriile unelte,
își vor porni noua stăpânire,
pe străzi oamenii vor crede
în demoni care să îi elibereze
de povara unei preacurate nobilimi
și a clericilor mașinii;
și viitorul luminos
în care mi-e greu să cred
se va întoarce, mândru și lacom,
într-o nouă epocă întunecată

în slujba lui Mamon,
simultan luminos și invizibil.

low life,
high tech.

presupun că unele lucruri
nu se schimbă niciodată.


în valea morții, sunt regele lor

ambulanțele urlă peste Târgu Mureș,
valkirii dezmoarte,
cu luminile lor albastre,
o auroră boreală rece.

e un zid,
nu un pod.

aștept în sălile mele reci,
gresie și faianță crăpată,
unde timpul nu este,
doar un veșnic moment.

e un zid,
nu un pod.

am crezut că va conta
când mi s-a dat coroana de iederă
care a crescut sufocant,
în jos,
dincolo de carne,
plantă cățărătoare pe suflet
și onoare inutilă,
entropică.

e un zid,
nu un pod.

asta e Valea Morții
și eu sunt regele lor
aici, la ultima oprire,
unde nemișcarea e schimbare,
unde palatul meu păzește
veșnica graniță
și liniștea cade ca un monolit
peste supușii mei.

e un zid,
nu un pod.


bântuiontologie

„No live organism can continue for long to exist
sanely under conditions of absolute reality;
even larks and katydids are supposed, by some, to dream.”
(Shirley Jackson)

unele lucruri nu se schimbă niciodată,

cum ar fi liniștea dintr-un spital,
pătura însetată de viață,
câmpul de praf și tăcere
prin care înoți
și nu îl perturbi.

un spital noaptea
e un punct de trecere a frontierei
între lumea asta  și ceva complet altfel,
unde-i auzi pe cei
de pe partea cealaltă a liniștii
cum încearcă să treacă granița.

unele lucruri nu se schimbă niciodată.

ești atât de obosit
încât liniștea aia devine tangibilă,
îți atingi degetele de ale celorlalți,
unii din trecut, alții din viitor,
toți lipiți de liniște.

pixuri, foi de observație, lumini, uși,
luminile violente ale ambulanțelor,
țipete.
nimic nu e nou sau vechi.
închizi ochii și lucrurile sunt.

lucrurile nu se schimbă niciodată.

pentru ceilalți, tu ești o fantomă,
un viitor sau un trecut, reapărând
cu o lecție dureroasă
sau o promisiune ratată,
și cu toții simțim

lucrurile care nu se schimbă niciodată.

nu e nimic acolo, de fapt,
dar ce nu e acolo te atinge în moduri
pe care nu le simți,
dar pe care le trăiești.

ceva deranjează liniștea
și în momentul ăla de înot imposibil,
se naște o nouă lume
care mai umple puțin tăcerea.

poate că lucrurile se schimbă.

sau poate că doar
nenorocita aia de liniște
nu se schimbă, de fapt,
ci doar ne cheamă acolo,

și noi dansăm delicat prin ea,
cât de atent putem, să nu cădem
în viețile celorlalți,
bântuind și speriind liniștea.

la urma urmei,
eu sunt bântuitorul,
dar asta contează prea puțin
dacă reușesc să schimb ceva.

murti

închipuie-ți cum e să pui unui zeu centura de siguranță,
o formă mică, dolofană și veselă
dintr-un magazin care miroase
a bețișoare parfumate și cărți.

să duci un zeu în brațe,
acoperit cu o pungă,
pe străzile Târgu Mureșului,
printre bețivi și prostituatele care lucrează
la colțul fostei bănci.

Ganesha râde și dansează.

cine s-ar fi gândit că un zeu
poate sta cuminte pe scaunul unei Dacii,
o parte din Brahma coagulată
ca o așchie de lumină
sau roua de pe mașini, dimineața.

e peste tot, și nu vrem să vedem.

Ganesha mănâncă dulciuri și scrie poezii.

închipuie-ți că împarți cu un zeu
bomboane de la magazin și fructe,
și zeul te învață ce să legi cu lațul
și ce să retezi cu toporul.
închipuie-ți că e totul
la vârful degetelor tale.

Ganesha e acasă și ascultă răbdător.

lumea e mai plină de miracole
atunci când te lași să le vezi,
să le scrii, să le fii.
tu ești magia.

mă plec lui Ganapati.


țigări în memoria lui I. G. Duca

când eram legionar
și treceam prin Sinaia,
obișnuiam să glumesc cu cruzime
când trenul oprea în gara aia
cu piloni inimaginabil de verzi,

„mă duc să fumez o țigară
În memoria lui I. G. Duca"

fumam pe vremea aia,
credeam că am nevoie de asta,
de fumat, mă refer.

și azi, în casa lui Duca,
înotând în istoria omului,
în blândețea lui Hristos
de pe pereții casei,
plăsmuirile sacre ale Olgăi Greceanu,

gluma aia stupidă
s-a revărsat peste mine,
un val de fiere
greu ca neiertarea.

când o să mai merg la nevastă-mea,
la Câmpina,
și-o să mai trec pe lângă gara aia
mânjită de verde,

cred c-o să-mi cumpăr
un pachet de țigări.


un pas spre dealuri

ies în fiecare dimineață din bloc
în drumul meu spre spital,
și pe partea cealaltă a parcării
și a gardului electric

încep dealuri verzi,
rostogolindu-se proaspăt
în răcoarea dimineții de vară,

o clădire părăsită șoptind invitații
de la umbra unor copaci.

totul e posibil acolo,
ai putea să găsești orice,
minuni și diavoli,
aur și sânge,
o gamă uluitoare de adevăruri

așteptând pe cineva
care să depună mărturie despre ele,
răbdătoare ca dealurile verzi
din fața pădurii.

uneori mai mergem pe acolo,
sau uneori mă mai gândesc la dealurile alea
și știu că nu trebuie decât să vreau
ca să pot merge acolo
și să fiu martor
la toate adevărurile pe care mi le doresc.

eliberarea, deci,
e doar actul de a deschide gardul
și a păși spre o lume mai largă
și mai minunată
decât cea gri și sufocantă
a orașului fierbinte.

orice act de eliberare
este un act magic.


viața de după gardă

e greu să trăiești după gardă,
e ca scrisul treaz:
ești prea conștient de cât de penibil ești
ca un Dumnezeu al ridicolului.

neuronii întind dendrite înfometate
spre prețioase particule de serotonină
în timp ce totul urlă în interior,
întins la extreme

ca-ntr-o ordalie
sau ca scrisul treaz, presupun.
probabil de-aia se împac-așa bine.

cu pace să ieșim
întru numele Celei Mai Frumoase
în lumea largă de dinafară,
în lumină și odihnă.

la final, tot ce ai
sunt zâmbetele rezidenților,
mărul de aur din buzunar
și speranța unor zile frumoase
alături de oameni pe care-i iubești.
și râsul.

Eris dansează în mușchii mei obosiți,
râd de tot ce mă doare,
e ca scrisul treaz.
merge.

mărul de aur din buzunar
este veșnic aruncat
și râsul e o profeție
care se autoîndeplinește.


Mai multe poezii și profilul autorului aici: Horia Marchean

Copyright © 2025 Horia Marchean
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---