ALEXANDRA MIHALACHE - POEZIA DIN NOI
Poezia, precum
iubirea, este o sărbătoare a sufletului. Ea renaşte în fiecare zi. În noi, prin
noi şi pentru noi. Ne vindecă neajunsurile, ne mângâie rănile şi ne înalţă spre
infinit. Ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite, ne lasă să
atingem cerul şi să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile
absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să
dansăm cu eternitatea. Iar dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi. Cred
că dragostea scrie în noi poezii nemuritoare fiindcă dragostea este o artă.
Emoţiile, stările şi visele noastre se îmbracă în note muzicale pentru a deveni
cântece lăuntrice. Şi astfel curge poezia, un izvor de frumuseţi care urcă spre
veşnicie. Poezia vibrează în sufletul nostru prin toate formele pe care le
cunoaşte arta. Acolo unde e vers, muzică, pictură, dans, sculptură, acolo este
şi poezie. Dar, mai presus de toate, acolo unde e dragoste, acolo se scrie cea
mai profundă poezie. (citește
eseul Poezia din noi în întregime aici)
Unicul
foc
Tu eşti un foc al dorurilor mele,
O lege care naşte alte legi,
Dar ai trădat luminile din stele
Atunci când ai ales să mă renegi.
O lacrimă din soare se răzbună,
Când tu lipseşti nici legile n-au rost,
Căci focurile plâng doar împreună
Şi-un singur foc ne este adăpost.
Dar cum să ardă focul fără mine
Când el trăieşte numai pentru noi?
Aceasta-i taina care te previne
Să nu te-mbolnăveşti de cifra doi.
Şi mă priveşti cu toamnă şi mirare,
Iar cerul lângă noi îşi face loc
Şi nu există altă vindecare
Decât să împărţim acelaşi foc.
În ochii tăi
În ochii tăi e vis şi e speranţă
Şi toamna unui dor nevinovat,
În ochii tăi e cer şi siguranță
Şi iarna unui zbor nevindecat.
În ochii tăi e numai poezie
Şi-n ei citesc eterne primăveri,
În ochii tăi e sfânta mărturie
Din adevăruri, taine şi puteri.
În ochii tăi e vară şi iubire
Şi doar acolo timpul s-a oprit,
În ochii tăi e foc şi nemurire
Şi trupul meu de-a pururi osândit.
Dor de
noi
Mi-e dor de noi, aceia care
Eram şi răni şi vindecare,
Eram şi iarnă şi poveste,
Şi ploi şi melodii celeste.
Mi-e dor de tine, -acela care
Mi-a fost şi toamnă şi iertare,
Şi mi-a lăsat în braţe vara
Şi-n piept lumina şi povara.
Mi-e dor de mine, -aceea care
Ţi-a fost şi vis şi remuşcare
Şi te-aştepta cu mări şi cerul
Să îi dezlegi în ochi misterul.
Mi-e dor de noi, aceştia care
Rămaşi în umbră şi uitare
Am renunţat la veşnicie
Şi foc şi cer şi poezie.
Mi-e dor de tine,-acesta care
Refugiat într-o ninsoare
Îşi lasă dreptul la iubire
Şi va pleca din a mea fire.
Mi-e dor mine,-aceasta care
Mai are-un drept ca fiecare,
Privirea-mi te întreabă tristă:
Fără de noi ce mai există?
Dureros
de nefiresc
E-o luptă dureros de nefirească,
Au plâns orgolii doar ca să se stingă
Şi-n toată amăgirea pământească
Nici rănile nu vor să te respingă.
Noi suntem doar o singură fiinţă,
Un dor abandonat într-o ninsoare,
Dar hai să-l îmbrăcăm de cuviinţă,
Să nu-l lăsăm în frig şi în trădare.
Noi suntem două răni complementare
Care vor scrie mâine o poveste
Şi-aceste două răni îşi cer iertare
C-au încercat iubirea s-o conteste.
Noi suntem cea mai dulce împăcare,
Dar şi revolta ce-a stârnit furtuna,
Privindu-ne vom cere îndurare
Iubirii ce-o purtăm dintotdeauna.
Între
zi şi noapte
Şi ne privim cu-nseninare
Să fugă noaptea dintre noi,
Obscuritatea asta doare,
Dar ne subjugă pe-amândoi.
Privirea ta soarbe lumină
Şi-am înţeles cât e de greu,
Când cerul mării i se-nchină
Te-adăpostesc în gândul meu.
Privesc cum naşte asfinţitul
Iubiri scăldate în văpăi
Şi mă întreb dacă zenitul
A înnoptat în ochii tăi.
Şi ne privim cu înserare,
Apoi se face ziuă iar,
Iubirea vindecă şi doare,
Dar fără ea e în zadar.
Unicul
foc
Tu eşti un foc al dorurilor mele,
O lege care naşte alte legi,
Dar ai trădat luminile din stele
Atunci când ai ales să mă renegi.
O lacrimă din soare se răzbună,
Când tu lipseşti nici legile n-au rost,
Căci focurile plâng doar împreună
Şi-un singur foc ne este adăpost.
Dar cum să ardă focul fără mine
Când el trăieşte numai pentru noi?
Aceasta-i taina care te previne
Să nu te-mbolnăveşti de cifra doi.
Şi mă priveşti cu toamnă şi mirare,
Iar cerul lângă noi îşi face loc
Şi nu există altă vindecare
Decât să împărţim acelaşi foc.
Copyright © 2018 Alexandra
Mihalache
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment