ELENA MIRCA - D-ALE SATULUI

Poezie Republica Moldova
















Elena Mirca, la al treilea volum, se numără printre poeţii şi scriitori contemporani români, care mereu va scoate din „tolba plină de cuvinte”, mireasmă de încântare sufletească pentru cititori. Despre volumul de faţă se pot scrie foarte multe, dar voi lăsa cititorul să-şi învingă curioziatea, scăldându-se în lumina cuvintelor scrise cu multa măiestrie: „ne-am lipit raiul de tălpi / pentru maratonul veşniciei,/ la finish / înmugurim din coasta divină” (din poemul: Îmi locuieşti în inimă)” (Ligia-Gabriela Janik)  

Pentru a deslușii însă cu adevărat povestea spusă de Elena Mirca în versurile poeziilor care compun volumul D-ale satului” - publicat de curând la editura Singur - trebuie să îi cunoașteți destinul: M-am născut în Republica Moldova, orășelul Ialoveni, la 16 iunie anul 1977, într-o famile de oameni simpli: mama croitoreasă la fabrică, tata tractorist. Despre copilărie nici nu știu ce aș dori să îmi amintesc. Mama, care era numită pictorița satului, picta tot felul de desene cerute de prieteni - poate de aceea am început să îndrăgesc arta. Eram cinci copii, eu fiind fata cea mai mare care trebuia să se îngrijească de cei mai mici. După ce părinții mei au căzut în lațurile alcoolului am devenit un copil rău, un copil pe care nici un părinte nu și l-ar fi dorit. Învățătoarea din sat îmi scrisese o caracteristică de elevă eminentă numai ca să scape de mine și să fiu trimisă  la internat. Nu frecventam școala - dacă am mers la cursuri o săptămână într-un întreg an școlar. La internat am putut în final să fiu eu însămi, să încep să iubesc învățătura. Acolo s-a născut și dragul de poezie, de lectură: poate că printre rânduri m-am regăsit într-o lume a visului. Întoarcerea în vacanță în sat era o bucurie dar și o tortură: în ochii sătenilor eram un copil de oameni săraci și alcoolici și eram punctată cu degetul de fiecare dată când ajungeam pe uliță. Adevărată mea libertate era pășunea. Acolo văcuța noastră Joiana și cânele Rex au devenit adevărații mei prieteni. Și după cum mai răsuflu prin poemele mele, dealurile îmi sunt aripile fericirii, iar satul îmi devine iadul prin care trebuie să trec în fiecare zi doar să ajung acasă. Nu pot spune însă că sufletul meu de copil torturat de această batjocură zilnică s-a călit cumva. Cuvintele au săpat adânc în sufletul meu și am ajuns o ființă nesigură care, la orice șoaptă, tresare și își întoarce capul, din reflexul autoapărării. Poate peste ani ar trebui să pot să destăinui mamei  pricina pentru care am fost un copil rău și de ce am pricinuit atâta suferință pe chipul ei însă...


pe urmele copilăriei...

Pustie e ulița
doar eu desculță
prin praful copilăriei
soarele își șterge fața
pe umărul Ponoarelor
sub garduri urletul câinilor.

Ecourile izbucnesc
printre scândurile trecutului
împroașcă ceața cuvintelor
găurind un suflet hăituit
şi strig „tată, ce doare

În lumi diferite eram,
tu pe uscat, cum pe mare eu,
astăzi ne ciocnim pe strada părăsită
ura colorează ochii, degete unul în altul
ascunse cărți cad, noi vrem răspunsuri
râde iritarea ta!

Femeie, cine ţi-a spart oglinda?
cine e frumoasa ce trece pe uliță
ea nu îmbracă rochie Armani
nu poarta sandale de la Sacha.
Cine e zâna cu răsăritul în cosiță?
cerul ochilor, pe buze raiul,
cea care fură liniștea tinerilor
și dezlănțuie dorințele tăinuite,
bântuind nopțile...
Azvârle, hoțomana, în oglindă privirea
și recunoaște că mi-ai furat cheile inimii...


tata ar fi spus

e o dimineață oarecare
soarele bate-n geam nepoftit
Joiana rage din spatele casei
devenind trubadur al mahalalei
tanti Jeni lasă sacoșa cu cartofi pe prispa casei
și mă strigă din poartă
eu m-am îngropat în porcanul de rufe murdare
și caut rochița florata
soarele râde de după vârfurile copacilor
bunelul îmi ciocănește în ușă vorbindu-mi
pe tonul cât mai drag să-mi iau tălpășița spre deal
vaca înnebunește vecinii
eu nu-mi găsesc o sandală...
tata ar fi spus
e o dimineață oarecare
Joiana rage
bunelul bate în ușă
tanti Jeni strigă
Eu mă împiedic de fărașul din mijlocul odăii
însă descopăr sandala pierdută
Timpul își scutură clipele
ca firele de nisip într-un dans de raze de aur
într-o oarecare dimineață în care eu mă trezesc...
Vocile din jur devin ca niște pietre grele pe acoperișul
casei,
învolburând marea stresului..
Tata spunea în grădina lui Ion păsările dorm
La mine ar înghiți pietre de marmură ca iarba crudă
Și ar ciupi vorbele încrustate în poala dimineții,
cântând într-o limbă pe care numai tanti Jeni
o înțelege
atunci când îmi bate în poartă...
mă trezesc pe uliță mânând vaca spre pășune
Tanti Jeni răsufla ușurată, bunelul flutură din mână
Eu mă simt trasă cu palanul din mijlocul furtunii
Oare Alex mă așteaptă astăzi la fântână...
Pășunea își deschide brațele verzi
Soarele face voios din ochi...
umbra lui Alex îmi tremură inima
Buzele îmbracă un ten vinețiu
emoționată
ascund palmele în poala rochiei
cuprinsă într-un sentiment straniu
de parcă stau cu ulciorul în pragul cetății
timpul unge urechile cu povești
iar eu tremur cu secunda de modru
și nu găsesc putere să-mi ung cu ea gâtul.

D-ale satului


oglinda îmi râde

în pușcăria din mijlocul siberiei
pereții reci sărută fețele celor ce-au mușcat din
pâinea păcatului
mereu cu ușile deschise nu țin pe nimeni sub pază
ar fugi însă ar deveni amiaza lupilor de stepă
se încălzesc sub indiferența zăpezilor
ai uitat de iubirea copilului vândut pentru un polonic
de borș
ți-ai cărat nădejdea în palme și ai împărțit fiecare
picătură
până ți s-a uscat gura și ai învățat să pășești cu
călcâiul frânt
parfumând așternuturile
unde ai îmbrăcat fantezia
bărbatului
până ai ajuns divă pe o scenă a desfrâului
dimineața îți strângi picioarele
și-ți împrospătezi masca
este vremea când femeia îmbrăcă lumina destinului
îngenuncheat

furtuna

pe strada vieții mele e furtună
uneori nu deslușesc e realitate sau coșmar
când sufletul naufragiază la țărmurile disperării
lupt împotriva amintirilor care mă năpădesc
urlă cugetul a răzbunare
rănile-mi sunt deschise
suferința mă trage în beznă
sfărâmând orice punte spre lumină
caut cu ultima suflare să mă împotrivesc fiarei
care ar izbucni din mine
gata să domnească

Doamne tu nu vei îngădui
mai mult decât pot duce
întărește-mi pașii
atât cât sa-mi pot duce crucea!

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Elena Mirca
Poezii de dragoste semnate de Elena Mirca: Din dragoste

Copyright © 2017 Elena Mirca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



2 comentarii:

  1. Respect!
    Aluat de frământat,de frânt!
    în plin
    plîns/rîs-pâine/nu mâine,
    ):!

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.