ELENA MIRCA - D-ALE SATULUI

„Elena Mirca, la al treilea volum, se numără printre poeții și scriitori contemporani români, care mereu va scoate din „tolba plină de cuvinte”, mireasmă de încântare sufletească pentru cititori. Despre volumul de față se pot scrie foarte multe, dar voi lăsa cititorul să-și învingă curiozitatea, scăldându-se în lumina cuvintelor scrise cu multa măiestrie: „ne-am lipit raiul de tălpi / pentru maratonul veșniciei,/ la finish / înmugurim din coasta divină” (din poemul: Îmi locuiești în inimă)” (Ligia-Gabriela Janik)  

Pentru a deslușii însă cu adevărat povestea spusă de Elena Mirca în versurile poeziilor care compun volumul “D-ale satului” - publicat de curând la editura Singur - trebuie să îi cunoașteți destinul: M-am născut în Republica Moldova, orășelul Ialoveni, la 16 iunie anul 1977, într-o familie de oameni simpli: mama croitoreasă la fabrică, tata tractorist. Despre copilărie nici nu știu ce aș dori să îmi amintesc. Mama, care era numită pictorița satului, picta tot felul de desene cerute de prieteni - poate de aceea am început să îndrăgesc arta. Eram cinci copii, eu fiind fata cea mai mare care trebuia să se îngrijească de cei mai mici. După ce părinții mei au căzut în lațurile alcoolului am devenit un copil rău, un copil pe care nici un părinte nu și l-ar fi dorit. Învățătoarea din sat îmi scrisese o caracteristică de elevă eminentă numai ca să scape de mine și să fiu trimisă  la internat. Nu frecventam școala - dacă am mers la cursuri o săptămână într-un întreg an școlar. La internat am putut în final să fiu eu însămi, să încep să iubesc învățătura. Acolo s-a născut și dragul de poezie, de lectură: poate că printre rânduri m-am regăsit într-o lume a visului. Întoarcerea în vacanță în sat era o bucurie dar și o tortură: în ochii sătenilor eram un copil de oameni săraci și alcoolici și eram punctată cu degetul de fiecare dată când ajungeam pe uliță. Adevărată mea libertate era pășunea. Acolo văcuța noastră Joiana și câinele Rex au devenit adevărații mei prieteni. Și după cum mai răsuflu prin poemele mele, dealurile îmi sunt aripile fericirii, iar satul îmi devine iadul prin care trebuie să trec în fiecare zi doar să ajung acasă. Nu pot spune însă că sufletul meu de copil torturat de această batjocură zilnică s-a călit cumva. Cuvintele au săpat adânc în sufletul meu și am ajuns o ființă nesigură care, la orice șoaptă, tresare și își întoarce capul, din reflexul autoapărării. Poate peste ani ar trebui să pot să destăinui mamei  pricina pentru care am fost un copil rău și de ce am pricinuit atâta suferință pe chipul ei însă...

pe urmele copilăriei...

Pustie e ulița

doar eu desculță

prin praful copilăriei

soarele își șterge fața

pe umărul Ponoarelor

sub garduri urletul câinilor.

Ecourile izbucnesc

printre scândurile trecutului

împroașcă ceața cuvintelor

găurind un suflet hăituit

şi strig „tată, ce doare

În lumi diferite eram,

tu pe uscat, cum pe mare eu,

astăzi ne ciocnim pe strada părăsită

ura colorează ochii, degete unul în altul

ascunse cărți cad, noi vrem răspunsuri

râde iritarea ta!

Femeie, cine ți-a spart oglinda?

cine e frumoasa ce trece pe uliță

ea nu îmbracă rochie Armani

nu poarta sandale de la Sacha.

Cine e zâna cu răsăritul în cosiță?

cerul ochilor, pe buze raiul,

cea care fură liniștea tinerilor

și dezlănțuie dorințele tăinuite,

bântuind nopțile...

Azvârle, hoțomana, în oglindă privirea

și recunoaște că mi-ai furat cheile inimii...

tata ar fi spus

e o dimineață oarecare

soarele bate-n geam nepoftit

Joiana rage din spatele casei

devenind trubadur al mahalalei

tanti Jeni lasă sacoșa cu cartofi pe prispa casei

și mă strigă din poartă

eu m-am îngropat în porcanul de rufe murdare

și caut rochița florată

soarele râde de după vârfurile copacilor

bunelul îmi ciocănește în ușă vorbindu-mi

pe tonul cât mai drag să-mi iau tălpășița spre deal

vaca înnebunește vecinii

eu nu-mi găsesc o sandală...

tata ar fi spus

e o dimineață oarecare

Joiana rage

bunelul bate în ușă

tanti Jeni strigă

Eu mă împiedic de fărașul din mijlocul odăii

însă descopăr sandala pierdută

Timpul își scutură clipele

ca firele de nisip într-un dans de raze de aur

într-o oarecare dimineață în care eu mă trezesc...

Vocile din jur devin ca niște pietre grele pe acoperișul

casei,

învolburând marea stresului..

Tata spunea în grădina lui Ion păsările dorm

La mine ar înghiți pietre de marmură ca iarba crudă

Și ar ciupi vorbele încrustate în poala dimineții,

cântând într-o limbă pe care numai tanti Jeni

o înțelege

atunci când îmi bate în poartă...

mă trezesc pe uliță mânând vaca spre pășune

Tanti Jeni răsufla ușurată, bunelul flutură din mână

Eu mă simt trasă cu palanul din mijlocul furtunii

Oare Alex mă așteaptă astăzi la fântână...

Pășunea își deschide brațele verzi

Soarele face voios din ochi...

umbra lui Alex îmi tremură inima

Buzele îmbracă un ten vinețiu

emoționată

ascund palmele în poala rochiei

cuprinsă într-un sentiment straniu

de parcă stau cu ulciorul în pragul cetății

timpul unge urechile cu povești

iar eu tremur cu secunda de modru

și nu găsesc putere să-mi ung cu ea gâtul.

oglinda îmi râde

în pușcăria din mijlocul siberiei

pereții reci sărută fețele celor ce-au mușcat din

pâinea păcatului

mereu cu ușile deschise nu țin pe nimeni sub pază

ar fugi însă ar deveni amiaza lupilor de stepă

se încălzesc sub indiferența zăpezilor

ai uitat de iubirea copilului vândut pentru un polonic

de borș

ți-ai cărat nădejdea în palme și ai împărțit fiecare

picătură

până ți s-a uscat gura și ai învățat să pășești cu

călcâiul frânt

parfumând așternuturile

unde ai îmbrăcat fantezia

bărbatului

până ai ajuns divă pe o scenă a desfrâului

dimineața îți strângi picioarele

și-ți împrospătezi masca

este vremea când femeia îmbrăcă lumina destinului

îngenuncheat

 

furtuna

pe strada vieții mele e furtună

uneori nu deslușesc e realitate sau coșmar

când sufletul naufragiază la țărmurile disperării

lupt împotriva amintirilor care mă năpădesc

urlă cugetul a răzbunare

rănile-mi sunt deschise

suferința mă trage în beznă

sfărâmând orice punte spre lumină

caut cu ultima suflare să mă împotrivesc fiarei

care ar izbucni din mine

gata să domnească

Doamne tu nu vei îngădui

mai mult decât pot duce

întărește-mi pașii

atât cât sa-mi pot duce crucea!

 

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Elena Mirca

Poezii de dragoste semnate de Elena Mirca: Din dragoste

 

Copyright © 2017 Elena Mirca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.