DANIEALA-LUMINIȚA TELEOACĂ - în absența din preajma Copacului

Daniela-Luminiţa Teleoacă - în absența din preajma Copacului (385 pagini, editura Ars Docendi a Universității din București, 2018): Poezia Danielei Teleoacă se situează între pământ și cer, când telurică, profană, ghidușă, când celestă, sacră, metafizică cu atingere filozofică. Ea are un suflu terapeutic, îndreptată fiind spre inimă. Acel modus vivendi (privitor la eternul sentiment de iubire) mereu pe fugă, la viteză maximă, într-un vertij de neoprit, este asemenea unei ciulendre amețitoare care te prinde în vârtejul ei nebunesc și te învârte tot mai repede, încât te scoate de pe traiectorie, centrifugal (ciuleandra). (...) Este un volum floral, o grădină bogată în exemplare, unul mai atrăgător și mai interesant decât celălalt, o grădină botanică uriașă prin care poeta ne plimbă, prezentându-ne poeme deschise, cu deosebite corole și într-o diversitate de forme, dimensiuni și culori. Florile sale preferate sunt garofițe, sânziene, tufănică, nalbă, hortensii, micșunele, levănțică, iasomie, trandafiri, narcise, zambile. Și pentru că iubește copacul, ne invită la o plimbare literară pe sub pruni, corcoduși, vișini, cireși, tei, smochini, mesteceni, sălcii, salcâmi, magnolii, castani, platani. (extrase din prefața volumului, semnată de scriitoarea Ottilia Ardeleanu)

roșu diluat

așa treceau păsările acelea

ca și cum nimic grav nu s-ar fi petrecut

nici n-avea să se

ne atingeau orbirile

simțeam culori / o bancă singură

copacul ce se opintea la baza ei

nu știu dacă

noi eram zborul

dacă ele căzuseră

și erau cuminți

cât de cuminte poate fi o vietate

într-un sfârșit de mai

ca-ntr-un final blând de toate

mi-am privit degetele

sensurile din dedesubturi:

erau aproape întregi

un portretist scăpase acuarela

într-un fluviu

într-o pânză necunoscută

am înțeles:

cuvintele acestea nu le inventam

pentru mine

nici măcar pentru tine

erau giulgiul ce cândva urma să acopere

o absență / plânsetul lumii

iubire înseamnă

clipa aceasta eternă

în care fără de știrea ta

te-ai pierdut uitând

prioritățile zilei

forma concretă a lumii

orice atracție gravitațională

ai luat în arendă

toate înțelesurile

ai ajutat muntele să se nască

iarba să iasă din zăpezi

cântecul să se facă pasăre

te-ai privit mai apoi în oglinzi

propria frumusețe te-a speriat

ochii tăi desigilau cerul

și pielea mirosea a nou-născut

existai cosmic și universul

se reducea la 2

proclamai: Viață!

... înseamnă

deodată să vină o noapte

un soi de plictis... o spaimă... o lipsă de sens

să simți cum celălalt nu mai e dincolo

și chiar de-ar fi?! –

ar fi străinul... un oarecare... îndepărtatul...

și Povestea voastră...

... să treacă timpul... să treacă...

prea-mult-griul să treacă!

să porți copacii cu văzul în jos

până la sânge să zdrobești cuvintele

până când durerea va deveni muzicală

încă 1 dată... și-ncă 1 dată...

ți se va face

dor nesfârșit

aproape goi.

noi n-am vrut

a fost graba timpului speriat

poate doar episodul de panică anihilabil

cu afirmația care n-a mai venit

în liniștea devastatoare am pocnit

capace / tocuri de ușă / brichete / buricele degetelor

ne-am exersat vocile / vocația de acoperire a vidului

ne-am cunoscut imersați în mulțime anodini

atât de personalizați încercând să supraviețuim

pedepsei colective / stigmatului aruncat

odată cu încoronarea nopții / cu prăbușirea în sânge

avem amintiri comune / știm sigur:

am fost copaci și iubim cerul

am fost cer și iubim păsările

cântecul făcându-și loc printre aripi

am fost păsări și iubim oamenii

siluetele străvezindu-se să viață să lase gândului

!am fost oameni și așteptăm

după-amiezile nesfârșite de vară când atât de mult ne place

să vorbim muzical / să executăm sentimente

dintr-un vârf de salcie / din bărci / dintr-o iluzie

sufletul nostru este același ca-n duminica ploioasă a Copilăriei

când timpul s-a oprit să ne facă părtași continuității

aveam degete minuscule / o privire mărită

dincolo de geam prindeam

ipostazele ființei mature

dăm la o parte strat după strat / găsim

aceleași degete / aceeași privire mărită...

mi-am fost cu mine

ți-ai fost cu tine

ne-am fost cu noi...

**

psihologii au identificat în subconștient

jocul acela al păpușarului

niște euri subțiri atârnate în ațe

care se zbăteau... se zbăteau...

să se desprindă...

***

noi n-am vrut

chiar n-am vrut

să ne înrolăm

noi povesteam / doar povesteam

atât de mult ne complăceam în poveste...

n-o să-ți scriu despre iubire

despre dialogurile închipuite

în care uitai să răspunzi

pueril concepeam replici

neverosimile în feminitatea lor

nici despre cum „era / a fost odată...”

n-o să pomenesc mai nimic

[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]

şi am corupt timpuri / programe / verdicte...

în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit

duminicile trudeau să mascheze vidul

lipsa mâinii amputându-și solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei ști

despre absența noastră din cuvinte

[cum „nostru” ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]

despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie

fără de scrupule desăvârșind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepții

deformate de grabă sau de aglomerație

de zidurile acestea ample crescute vii

din suflete amorțite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu

efectul nestăvilitei imaginații bovarice...

voi ști că nu pe tine te-am găsit

că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini

unii care nu împărțiseră vreodată

un Cântec

de-aceea poate se lăbărța timpul

de-o parte și de alta a aerului ticsit

gânduri... privirea desființând cerul

penuria de sentimente a curții

o să ating o nuanță / poate maroul

coperții impersonalizate

pe cel al bomboanei insipide de ciocolată

n-o să știi că habar n-am avut să mă apăr

ai debarasat spațiul de toată artileria

de toate detaliile...

de mine...

n-o să-ți scriu despre...

o să te-nvăț cum se privește un om

prin început purificat de decembrie

fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzișuri

numai el însuși  / bunăoară la masa aceasta unde

ca pe ninsoare pașnică îmi aștern Sufletul

duminica vine ușor

mult-prea-timpul nu lasă spații goale

nicio frică de luni:

astăzi nu doare

nici iubire

nu este.

și pentru că

nu suntem copii

nici măcar adolescenți

vom da foc la visul acesta

coroanelor de platani înviați

de valsul rândunicilor dezghețate

amnezici vom râde

vom azvârli cu pietre

cu sunetele cântecului

până când se va face zgomot

zgomot și haos

tot amalgamul în care

cu greu te mai recunoști

puerilă va fi pădurea

căutându-și pasărea

așteptându-și Omul

așa de ridicol pământul

dezbrăcându-și întunericul

hoardele grele de neînțelesuri

¡nu vom aprofunda

sardonic

desfășurătorul zilei

ne va impune prioritățile

ședința publică

aplauzele la scenă deschisă

tarta cu vișine și sucul de rodii

necesarul de vitamine pentru a ignora

adâncimile secundei acesteia

și pentru că

într-atât am crescut

că n-am mai înțeles

poemul florii

nici muzica mută

a îngerului fără de trup

pentru toate acestea

¡vom trece

impersonali

aproape goi

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă

Citește grupaje de poezii de dragoste semnate de Daniela-Luminița Teleoacă: Poemele iubirii, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, în absența din preajma Copacului, la(im)perfect, dreptul la Frumusețe

 

Copyright © 2018 Daniela-Luminița Teleoacă

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.