DANIEALA-LUMINIȚA TELEOACĂ - în absența din preajma Copacului


în absența din preajma CopaculuiDaniela-Luminiţa Teleoacă - în absența din preajma Copacului (385 pagini, editura Ars Docendi a Universității din București, 2018): Poezia Danielei Teleoacă se situează între pământ și cer, când telurică, profană, ghidușă, când celestă, sacră, metafizică cu atingere filozofică. Ea are un suflu terapeutic, îndreptată fiind spre inimă. Acel modus vivendi (privitor la eternul sentiment de iubire) mereu pe fugă, la viteză maximă, într-un vertij de neoprit, este asemenea unei ciulendre amețitoare care te prinde în vârtejul ei nebunesc și te învârte tot mai repede, încât te scoate de pe traiectorie, centrifugal (ciuleandra). (...) Este un volum floral, o grădină bogată în exemplare, unul mai atrăgător și mai interesant decât celălalt, o grădină botanică uriașă prin care poeta ne plimbă, prezentându-ne poeme deschise, cu deosebite corole și într-o diversitate de forme, dimensiuni și culori. Florile sale preferate sunt garofițe, sânziene, tufănică, nalbă, hortensii, micșunele, levănțică, iasomie, trandafiri, narcise, zambile. Și pentru că iubește copacul, ne invită la o plimbare literară pe sub pruni, corcoduși, vișini, cireși, tei, smochini, mesteceni, sălcii, salcâmi, magnolii, castani, platani. (extrase din prefața volumului, semnată de scriitoarea Ottilia Ardeleanu)


roșu diluat

așa treceau păsările acelea
ca și cum nimic grav nu s-ar fi petrecut
nici n-avea să se
ne atingeau orbirile
simțeam culori / o bancă singură
copacul ce se opintea la baza ei

nu știu dacă
noi eram zborul
dacă ele căzuseră
și erau cuminți
cât de cuminte poate fi o vietate
într-un sfârșit de mai
ca-ntr-un final blând de toate

mi-am privit degetele
sensurile din dedesubturi:
erau aproape întregi

un portretist scăpase acuarela
într-un fluviu
într-o pânză necunoscută

am înțeles:
cuvintele acestea nu le inventam
pentru mine
nici măcar pentru tine
erau giulgiul ce cândva urma să acopere
o absență / plânsetul lumii


iubire înseamnă

clipa aceasta eternă
în care fără de știrea ta
te-ai pierdut uitând
prioritățile zilei
forma concretă a lumii
orice atracție gravitațională

ai luat în arendă
toate înțelesurile
ai ajutat muntele să se nască
iarba să iasă din zăpezi
cântecul să se facă pasăre

te-ai privit mai apoi în oglinzi
propria frumusețe te-a speriat
ochii tăi desigilau cerul
și pielea mirosea a nou-născut
existai cosmic și universul
se reducea la 2
proclamai: Viață!

... înseamnă
deodată să vină o noapte
un soi de plictis... o spaimă... o lipsă de sens
să simți cum celălalt nu mai e dincolo
și chiar de-ar fi?! –
ar fi străinul... un oarecare... îndepărtatul...

și Povestea voastră...

... să treacă timpul... să treacă...
prea-mult-griul să treacă!
să porți copacii cu văzul în jos
până la sânge să zdrobești cuvintele
până când durerea va deveni muzicală

încă 1 dată... și-ncă 1 dată...

ți se va face
dor nesfârșit

aproape goi.

DANIEALA-LUMINIȚA TELEOACĂ

noi n-am vrut


a fost graba timpului speriat
poate doar episodul de panică anihilabil
cu afirmația care n-a mai venit
în liniștea devastatoare am pocnit
capace / tocuri de ușă / brichete / buricele degetelor
ne-am exersat vocile / vocația de acoperire a vidului
ne-am cunoscut imersați în mulțime anodini
atât de personalizați încercând să supraviețuim
pedepsei colective / stigmatului aruncat
odată cu încoronarea nopții / cu prăbușirea în sânge
avem amintiri comune / știm sigur:
am fost copaci și iubim cerul
am fost cer și iubim păsările
cântecul făcându-și loc printre aripi
am fost păsări și iubim oamenii
siluetele străvezindu-se să viață să lase gândului

!am fost oameni și așteptăm

după-amiezile nesfârșite de vară când atât de mult ne place
să vorbim muzical / să executăm sentimente
dintr-un vârf de salcie / din bărci / dintr-o iluzie
sufletul nostru este același ca-n duminica ploioasă a Copilăriei
când timpul s-a oprit să ne facă părtași continuității
aveam degete minuscule / o privire mărită
dincolo de geam prindeam
ipostazele ființei mature
dăm la o parte strat după strat / găsim
aceleași degete / aceeași privire mărită...
mi-am fost cu mine
ți-ai fost cu tine
ne-am fost cu noi...

**

psihologii au identificat în subconștient
jocul acela al păpușarului
niște euri subțiri atârnate în ațe
care se zbăteau... se zbăteau...
să se desprindă...

***

noi n-am vrut
chiar n-am vrut
să ne înrolăm
noi povesteam / doar povesteam
atât de mult ne complăceam în poveste...


n-o să-ți scriu despre iubire

despre dialogurile închipuite
în care uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor

nici despre cum „era / a fost odată...”
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]

şi am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-și solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei ști
despre absența noastră din cuvinte
[cum „nostru” ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârșind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepții
deformate de grabă sau de aglomerație
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorțite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginații bovarice...
voi ști că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini
unii care nu împărțiseră vreodată
un Cântec

de-aceea poate se lăbărța timpul
de-o parte și de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea desființând cerul
penuria de sentimente a curții

o să ating o nuanță / poate maroul
coperții impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să știi că habar n-am avut să mă apăr

ai debarasat spațiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...

n-o să-ți scriu despre...
o să te-nvăț cum se privește un om
prin început purificat de decembrie
fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzișuri
numai el însuși  / bunăoară la masa aceasta unde
ca pe ninsoare pașnică îmi aștern Sufletul

duminica vine ușor
mult-prea-timpul nu lasă spații goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu este.


și pentru că

nu suntem copii
nici măcar adolescenți
vom da foc la visul acesta
coroanelor de platani înviați
de valsul rândunicilor dezghețate

amnezici vom râde
vom azvârli cu pietre
cu sunetele cântecului
până când se va face zgomot
zgomot și haos
tot amalgamul în care
cu greu te mai recunoști

puerilă va fi pădurea
căutându-și pasărea
așteptându-și Omul
așa de ridicol pământul
dezbrăcându-și întunericul
hoardele grele de neînțelesuri

¡nu vom aprofunda

sardonic
desfășurătorul zilei
ne va impune prioritățile
ședința publică
aplauzele la scenă deschisă
tarta cu vișine și sucul de rodii
necesarul de vitamine pentru a ignora
adâncimile secundei acesteia

și pentru că
într-atât am crescut
că n-am mai înțeles
poemul florii
nici muzica mută
a îngerului fără de trup

pentru toate acestea
¡vom trece

impersonali

aproape goi



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Citește grupaje de poezii de dragoste semnate de Daniela-Luminița Teleoacă: Poemele iubirii, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inimaîn absenţa din preajma Copacului și la(im)perfect

Copyright © 2018 Daniela-Luminița Teleoacă
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Un produs Blogger.