DANIELA-LUMINIȚA TELEOACĂ - DREPTUL LA FRUMUSEȚE

„Nu știu dacă Tina pe tine te cheamă, dacă Tina nu sunt chiar eu, adunătura asta frumoasă de joc, lume pașnică, aptă vie să fie chiar și într-un înveliș de plastic. Chiar și-ntr-un război. Dar pe tine, Tina, nu te doare, știu că nu te doare sau te doare altfel, mai puțin, poate deloc,... trupul, încheieturile lui făcute să-ți poarte mersul prin lume, pe deasupra ei. Ai tu ceva acolo făcut să reziste.[...] Puful chipului a rămas în fotografia de la Crăciun, când bunica a ținut morțiș să lăsăm încă o amintire. Acolo... depaaarte a rămas. Întind mâna. În zadar o întind. Am ochi de om deodată crescut, gândurile lui, trecerea, cumpenele.” (Identități, fragment din volumul de proză în curs de elaborare Trădarea)

Poezii din volumul în curs de elaborare dreptul la Frumusețe:


între mine și mine

rămânea marea asta
o lume care primejdios începea nu părea
a vrea să se sfârșească

un țipăt multiplicat
mirosul mult prea sărat... algele... gândul străvezit
și inima pe punctul de a se desprinde
pradă pescărușilor în trupuri alterați

cuvintele intră insidios în semnificație
la fiecare jumătate de sens o capcană:
îmi țin tâmplele respirația plânsul
încerc să nu fiu cea mai vinovată

ca-ntr-o hipnoză lumina îmi amestecă glasul
printre valuri printre nesfârșite coridoare-ale timpului
amprenta chipului trădat – o casă atât de singură!

corabia se izbise undeva departe
de o poveste în faldurile căreia treptat își pierdea memoria
nici urmă de îndoială nici atât de moarte!

și totuși eu!

cu vârful degetelor de-abia atingând
linia fină care desparte
cuminte ca-n fața unui pluton de execuție
nu mă încumet
cu propria viață să-i testez lipsurile
gradul de scrupulozitate

în spate
nisipul sănătos poartă la fel de firesc
trupul cochiliilor și dârele sângerii
ale tălpilor alergând alergând
prea mult să nu se oprească... să vadă

copiii înalță zmeie
verbele se conjugă obișnuit la prezent
și oamenii... oamenii încearcă din  răsputeri
dramul minuscul de fericire să nu-l piardă


eu nu te cunoșteam

habar nu aveam cine ești
dacă porți cântec... arme la vedere
când ți se înecau păsările
ce vorbe îți stăteau lângă sine...

(ca la o cădere a întunericului poteca se închidea
liniștea mormântală decreta închis teritoriul)

știam sigur... erai undeva
la un capăt de lume
poate pe marginea aceea hibernală
ascunzându-te odată cu lupii
cu ultimii oameni blânzi ai zăpezilor

destul de probabil aruncai răvașe
cerbilor rătăciți prin istorie
firimituri  urmelor colorate de vrăbii

(vinul era fiert cu lămâiță și aburii...)

asemenea unui uriaș
asemenea unui pustnic
asemenea ție


eu nu te cunoșteam

ai fi putut fi

o parte însemnată

din mine.


lumea o făcuse

a privi straniu
nu deținea vreo putere amplă să se opună
grelei căderi a pleoapelor
acestui poem ce se scria pe furiș sub văzul orbilor
cumva din scâncetul sugrumat al corabiei
al locatarilor ei ce se împărtășeau din nimic
ca din aluat

(nu-i cunoștea propriu-zis)

vai vouă! – se abținuse un filosof
când timpul ca o apă rotindu-se impregnase articulațiile
pașii prințesei devenite subit înțeleaptă

(orice estetică învăța lecția smeririi, a înălțării altfel)

privirea i se scurgea
asemenea unui râu al cărui curs nu îl ghicise vreodată
omul
aproapele
ce era el...

un vertij benign îi subjuga tandru-hotărât cuvintele

!era frumoasă! – ar fi putut țipa unul-altul
atât de feminină în această deposedare uriașă
venită de undeva dintr-un destin

poate felul în care își păstra irisul
perfect perpendicular pe acea revărsare din adâncuri de prăpastie
își potolea frica dându-i o floare o bucată de biscuit
un ceva


lumea o făcuse
a SE privi straniu

cine știe?!
o ipostază banală fără prea multe implicații dramatice
și această vreme căscându-și gurile
să înghită

ea rămânea frumoasă...

obstinație

acolo-mi place să cred:

e marea!

și cei câțiva pescăruși tineri rămași
de la facere
de parcă și-ar fi propriii fii propria legislație
când dau cu sufletul să le ating zborul
amintirea aceasta de mine
memento-ul iubirii aproapelui

acolo-mi place să cred:

e vântul!

parfumul îngreunat al timpului târându-și nimicnicia să devină eternitate
în scorburile dense
ale feminității cuiva

acolo e chiar starea
dintr-o după-amiază de marți oarecare...

acolo sunt doar

zidurile!

abandonul omului luându-se repede cu altceva
acest anotimp rătăcit pe o pagină nenumerotată dintr-o carte
adâncimea de nimeni măsurată vreodată

albul ce-mi zgândăre puțina imaginație
pripășită în lumea contururilor exacte
când eretică cer validarea constituției altfel

acolo mă încăpățânez să cred: e marea! și cei câțiva pescăruși tineri rămași de la facere!

îmi ies din ziduri
ca să-ți fiu aproape


maturizare

era copil
nu se grăbea să crească
cât despre cuvinte...
gângurea înțelesuri gesticula coptul merilor
bălăngănitul muzical pe o mare ca într-o viață

din când în când
își rezema ochii plânsul abia început
de câte o pasăre
de cântecul mut adâncit înspre sus

prindea ploi în căuș de pitic
din obrajii pufoși punea dimineți
în josul rădăcinilor să rodească

nu o căuta cu lumânarea
nici nod în papură

era de ajuns ce era
i se cuvenea poate unul dintre locurile la fereastră

era copil

și-a așteptat

să fie iubit

s-a încruntat
aproape nu s-a mai recunoscut
când semenii i-au dictat să creadă:

era cel mai necopil dintre toți.


lumea din adâncuri

acolo copilul
și-ar fi atârnat coarda cu mânere trandafirii
și-ar fi mângâiat, închipuiți, ursuleții
cu degete de grădinar ar fi intuit
viitoarele semințe incoruptibile

departe de cădere ar fi alunecat

prin fața instanței oamenilor mari
el ar fi trecut
ca o libelulă ca un fluture ca un copil!
zadarnic aproape ei ar fi întors capetele
încercând să ghicească numele parfumului
ce le intersecta vanitățile

el ar fi zburdat ar fi zburdat lăsând un fel de semne
numai păsărilor numai cerului accesibile
cu aroma obrajilor înveliți în catifea
copilărește și-ar fi atins genunchii
ar fi savurat „clipa aceea” egală cu veșnicia
din nou și-ar fi pus aceeași dorință
poate în alte cuvinte formulată

ar fi simulat
existența șotronului
aripile de sub pământuri ale copacului
ar fi scâncit ar fi dat să vorbească ar fi povestit:

căci totul nu era decât o poveste!

și noi
așa de mari
așa de nu știu cum
am fi cedat
gestului său uriaș
de a ne pune
împreună
inimile


vară... așa cum poate ea să existe într-o epistolă

aici oamenii în salopetă nu s-au oprit niciodată
vuietul lopeților se amestecă în zumzetul atât de familiar al lăcustelor
sudoarea scrie câte o poveste pentru fiecare
ne adună apoi la un loc/ într-un fel sau altul
simțim Pulsul

nu revendic o privire anume
nu mă tem de alteritate
sunt sigură:
chipurile sunt aceleași
chiar dacă pe ici pe colo căldura mai face
să scape câte o înjurătură necunoscută
la adresa prafului... a alunecării mai strâmbe a cuvântului

larg, zâmbetul dă la o parte blasfemia

suntem buni!

ne ducem la inimi palmele
când un cocor deranjează estetic neclintirea

suntem cu noi!

cei de acum
cei de dinaintea noastră
cu cei de după...

dorul este această clătinare ambiguă-melodioasă
ce pune stavilă surghiunului

morții

miroase a ciment cu apă
utilaje complicate testează imaginația vulnerabilă a omului

lumea se face un bărăgan uriaș
pe care cântând îl străbatem lăsându-ne mersul
pradă înțepăturii trandafirii a mărăcinilor
secetei lor

iubirea instituie câte o oază la fiecare răscruce
de nu cumva eu îmi așez linia vieții
deasupra delirului tău

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Citește mai multe poezii aici: Poemele iubirii, în absența din preajma Copacului, la(im)perfect, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, Femeia asta sunt eu, Voi fi pasăre


Copyright © 2024 Daniela-Luminița Teleoacă
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
 

---