NICOLAE NISTOR - OPRIREA TIMPULUI

oprirea timpului

timpul are accidente de metrou

suntem prinși cu povestirile noastre în tunel

unde lumina răgușită striga printre pietre

viața începătorilor era sechestrată

cu cei care erau diagnosticați

în umbră omul din pușcărie

prins din nou în lumi diferite

iar noi care divorțam

jucam puzzle cu minunea de copil

închis în el

până acum treceam pe lângă oameni

fără să știu nimic din ce cărau cu ei

în afară de zâmbete

lacrimi sau durere fizică

accidentele au spovedania unui popă

care ascunde sutana

și se exprimă necanonic

cine mai are credință

într-o lume unde ne mișcăm ca zombi

cum se amestecă trăirile noastre

când timpul se oprește o clipă

apoi ne întoarcem la orbirea generală

ca mintea unui calculator

și nu știm dacă am trăit sau nu

timpul are accidente pentru fiecare

depinde unde te găsește singur

sau într-o tragică uitare!

calul tatuat

Grăbit alunecă din mine nisipul

Fără număr cad cristalele în pâlnie

iar eu alergat de furtună

în galop strâng de dârlogi

calul timpului

care se descompune

castele mele se duc

ușor ca o maree

ce udă tălpile mele

urmele care cad înumbră

într-on oapte

când am chef de alergat

pe un cal tatuat cu stele

Partea din mine...

Pisicul meu trăiește viața prin mine

privește pe geam cum cad clipele

ca un om la maturitate

el știe mai bine ca mine

locul unde timpul doare

se așează ca un doctor

pe respirația mea

de parcă știe că pleacă primul

un simbiot care vrea să mai salveze

ceva din noi

noaptea se uită la mine cum dorm

știe când se va deschide poarta

prin care eu voi respira mai puțin

cafeaua va păstra biscuitele

iar eu voi plânge peste cuvinte

fără fularul-doctor care va pleca

nu știu când, numai el știe

atunci voi privi pe geam

partea din mine care nu mai vine

amuțește tăcerea

ce se întâmplă acum

mă face să mă exprim tăcut

ca o pasăre cu aripile plângând

cândva totul din mine era verde

nu înțelegeam cântecul de lebădă

singurătatea mea folosea tuturor

și niciodată nu credeam că vom fi vânați

eram gălăgioșii din curtea școlii

care tresăreau la sunetul clopoțelului

nu știam că vom fi sub clopote

prea tineri să ne fie teamă de noapte

naivi să credem în mințile ascunse

care frângeau cerul cu îngerii păzitori

și dureros cerul cădea pe noi

ce se întâmplă acum

amuțește tăcerea gata să explodeze

Alo, este cineva acolo?!

tu poți să spui orice

niciodată nu cad pietre

peste sufletul meu încremenit

respirația unui porumbel

care desenează pe cer albastrul

fără anotimpuri

fără furtunile din viață

care știe reîntoarcerea

lacrimi albastre pe o retină moartă

care zâmbește

într-o vitrină cu fecioare mirese

nu mai sunt respirație demult

și nu mai pot spune alo

la capăt este doar ecoul

care strigă disperat

până cerul este înecat

de umbre

alo

mai este cineva acolo?!

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Nicolae Nistor

Citește aici poezii din volumul: Elefantul din vitrina de cristal 

Mai multe poezii semnate Nicolae Nistor aici: Călătorul îndrăgostit, Dureri albe, Vocea interioară, Povestiri din viața mea

Copyright © 2019 Nicolae Nistor

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.