NICOLAE NISTOR - DURERI ALBE
Durerea albă
durerea nu vine la cerere
să te lauzi cu ea
te hărțuiește noaptea
când singurătatea este oarbă
un amic era mândru
de bolile lui
se lăuda câte relații are
în spitalele de suflete
plimba durerea ca medalia
ascunsă de veteranul de război
când obosești să lupți
cu vânătorul ascuns
dorești o clipă de pace
asculți ecourile din tine
ai timp să ierți
numai așa durerea
devine bucurie
apoi cineva o fură
urmează un somn lung
alb și fără șoapte
te vezi pe un tărâm
unde nu se vorbește de moarte
Singurătatea regelui
voiam să scriu un poem imposibil
fără voce fără imagini fără noi
atunci EL mi-a șoptit;
nu suntem născuți din nimic
tragediile au nevoie de amfiteatre
de mult sânge
de râsul sarcastic al omului
de lacrimi care să-l salveze
poemul pustiu care mocnește
în fiecare din noi
ne izolează viața
asta justifică singurătatea
regelui
după noapte a apărut ziua
una din cele ce vor urma
(încă trăitor Eckhart Tolle)
când dai un titlu
la ce gândești
diminuezi
esența trăirilor refulate
când încerci să stilizezi
după reguli dictate frazele
se pierde momentul prezentului
numai liber de orice constrângere
din fața și spatele vieții
rotirea de acum
este un moment unic
în a trăi ideile
este ca o rugăciune
care a atins fericirea
Liniștea surdă
era atâta teamă
refugiată
în biserică
a tras clopotul
acoperind durerea
cu o cupolă a liniștii
definitive
numai el surd
dezorientat
caută calea
spre liniștea ascunsă
Ghișeul jurămintelor
este tot ce a rămas după ce ai plecat
ba mai este un trandafir pus de tine
între paginile poeziilor lui Byron
eu.. proprietar de suflete părăginite
nu singurul păcălit
așteptând desțelenirea sufletului
la acest ghișeu nu sunt crezut
cum nu cred că funcționarul este mesagerul
cine stă la coadă să ștampileze
un jurământ de care fuge și vântul
unde poezia însângerată zboară
iubirea nu poate fi prinsă în carte
precum scaieții adormiți în noapte
Întâlnirea cu sine
o să fie dat afară din viață
ca un ascensor stricat
care a urcat la cer
și nu vrea să mai coboare
pune ziarul favorit pe ochi
după care ațipește
poate
cineva îl caută
urcă pe treptele vieții
și nu termină să le numere
se oprește să trăiască un pic
cum să coboare
picioarele l-au lăsat
aruncă punga cu povești
și cheile de la intrarea în viață
pentru cine are noroc să le prindă
adoarme din nou
doarme fericit
s-a întâlnit cu sine
Fluturi captivi
omul avea de toate
dar era gol în interior
nu a iubit pe nimeni
a dat de pomană
plimba un borcan
în care avea un fluture
care cânta din aripi
nebunul satului îi spune
- așa este și sufletul tău
are fluturi captivi
care se lovesc de pereți
atunci el a dat drumul fluturilor
Trup de nisip
ai inima tânără
chiar dacă trupul stă să cadă
un basm despre tinerețe
fără riduri ascunse
un fel de împrumut
de la Dumnezeu
o femeie veșnică
pe care să te sprijini
oare?!
***
pe strada mea
discuțiile despre sinceritate
sunt plicurile negre aruncate
în cutiile poștale
bulinele sunt lipite pe bloc
de către vânătorii de creanțe
unde să pleci
cartierul este în carantină
biroul de credite este în vrie
iar băncile sunt fără casierie
pe strada mea
sinceritatea este încă vie!
Herghelia lui Socrate
Caii lui Socrate aveau libertate
o herghelie eterogenă – omenirea asta
unde este lăudat cel țesălat
vo ralunga din cetate pe cineva
care rostea adevărul și deranja
anunțata cină de taină se ține
o amiază când cucuta delirează în vine
când calul urâțel se stinge
om deștept care prin moarteî nvinge
Picioarele goale ale onestității
Nu a părăsit cetatea,
îl voiau mort
așteptau apusul
precipitați…
Mulți spini
până la credința lui,
mulți cai identici
galopau disperați,
iar el,
în picioarele goale ale onestității,
invoca herghelia de prieteni
să zboare…
Îmbătat de iubire
nu pe mine m-ai supus
între noi a existat
un aer exilat
câteva flori fără miros
și multă răceală
transformată
într-un cavou
unde mă îmbăt cu prietenii
dormim în copârșeu
pe muzica lui Fărămiță
și bem până se sufocă Luna
apoi scriu o poezie pilită
pentru tine
femeia care a furat un poet
unul îmbătat de lumea asta
așezată ca soldații coreeni
Alo, este cineva acolo?!
tu poți să spui orice
niciodată nu cad pietre
peste sufletul meu încremenit
respirația unui porumbel
care desenează pe cer albastrul
fără anotimpuri
fără furtunile din viață
care știe reîntoarcerea
lacrimi albastre pe o retină moartă
care zâmbește
într-o vitrină cu fecioare mirese
nu mai sunt respirație de mult
și nu mai pot spune alo
la capăt este doare coul
care strigă disperat
până cerul este înecat
de umbre
alo
mai este cineva acolo?!
Mai multe poezii semnate Nicolae Nistor
aici: Călătorul îndrăgostit, Oprirea timpului, Vocea interioară, Povestiri din viața mea
Copyright © 2020 Nicolae Nistor
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment