NICOLAE NISTOR - CĂLĂTORUL ÎNDRĂGOSTIT

Nicolae Nistor – Călătorul îndrăgostit: Nicolae Nistor lucrează cu cuvântul, construieşte versul, obţine atmosfera, apar poeme după poeme pe care le poţi solicita ca extremă urgenţă în crize existenţiale. Poetul ţi le oferă ca piese de schimb, care înlocuiesc nişte piese uzate în propria-ţi existenţă. Elefantul din vitrina de cristal oferă piesele de schimb pe care cititorii le pot folosi înlocuind gânduri uzate, drame în desfăşurare, tristeţi aparent ireversibile. Un poet ca NicolaeNistor are blândeţea şi înţelepciunea celui trecut prin multe, poemele lui oblojesc rănile celor aflaţi în nevoie. Şi Nicolae Nistor nu se dezminte nici în felul în care-şi trăieşte viaţa-i spectaculoasă. E şi posesorul unui umor de calitate şi antrenor cultural şi om ce „atacă” plin de înţelegere durerea fiecăruia. (extras din recenzia semnată de scriitorul Marian Ilea la volumul “Elefantul din vitrina de cristal”)

Călătorul îndrăgostit

Poate o să plângi când voi sosi din lumi uitate
Unde ascuns am fost o vreme în târgul din cetate,
Cu fete răcorindu-şi nurii în ploi răzleţe.
Poate ai să râzi, dar nu mai sunt cel uitat de tristeţe,
Port costume scumpe obosite prin teatre, şi am alte păreri

Despre ascunsa carte în care parcă ai zăbovit doar ieri.
Poate ai să rămâi uimită ce timpul face din visele plecate
Şi cum au devenit scrum istoriile tăinuite în păcate.
Poveştile iubitelor devin basme şi ne duc spre hău.
Îmi este dor de odaia cu miros de cărţi, de trupul tău,
De floare crudă şi zilele continuu fără de sfârşit,
O, femeie, dulce ispită, cât te-am iubit!
Nu te-am uitat şi umbra ta-n mine se mai ascunde,
O, femeie, unde-mi sunt anii rătăciţi, unde?

Dansul în doi

Ce bucurie a vieţii să dansezi în ploaie,
fără să doară, să plângi, să râzi în voie,
tu ştii că bucuria vine după triste părăsiri,
răbdarea ta se vede neclintită din priviri,
în ploaie, şi fericirea plânge cu speranţă,
natura ne transmite policromica viaţă,
am vrut să fiu iubit de tine, femeia mea,
ţi-am copleşit secundele cu firea mea,
am enervat destinul, oamenii din jurul tău,
tot ce am făcut rău, le-am aruncat în hău,
am plâns acoperit de noapte, am tăcut
când apăsătoarele umori nu au trecut,
am traversat precipitat şi părăsiri sordide,
mă mai aleargă aiurea demonii din minte,
am vrut să iert pe cei ce mă disperă,
să strâng cei bun într-o magică sferă,
am vrut să plâng, am vrut, uneori,
să tac, să fug de lucrurile ce îmi provoacă trac,
nu sunt nepăsător când durerea strigă,
indiferenţa egoismul celor răi, mă intrigă,
ce bucurie a vieţii să dansezi în ploaie
când timp avem amândoi, şiroaie,
să fim nedespărţiţi şi după dansul sorţii,
cum am jurat copacului frumos al vieţii!

Cercuri se sting

Între mine și tine
picură iubirea cu sânge
palmele mele-drumuri
care se pierd în înfrângeri
somn singuratic
cum să te ating
nopțile sunt la fel
adormire de timp
desenate pe geamuri
priviri rătăcite
în poveștile fetelor
care se vor iubite
cum pot trăi lângă noi
o poveste uitată
ce jurăminte ascunse-n inele
ne ceartă
nu le mai facem lanț
să ne agățăm de ele
intre mine și tine
concentrice cercuri
ce se sting iară!

Un vis alunecat în timp

Te voi iubi în continuare, doamnă, ca
un bezmetic fără sens,
voi sta supus și slugă tăcută-ţi voi fi,
te-oi adora imens,
turna-vom lacrimi în pahare, și vom
privi amanții rătăciți
prin transparentele cristale, cum
deformatele-ni vieți,
ce alungiri de fețe ascunse în saloane,
ce căutări pierdute
printre străini uniţi de nopțile de poker măsluit,
vom încerca o lustră, poate vom ștrangula
viața asta, frustă,
doi ratați, cu bani ascunși în butoniere,
veninul din pahare, gustă,
seiful, chiar și plin, cifrează spaime,
ascunde minciună multă,
te voi iubi în continuare cu fracul închiriat din basme,
ce poate face un coate-goale să fugă
de vise și fantasme,
e colb pe strada asta ce miroase
a băutură ieftină, de contrabandă -
alunecând în timp, un domn ce rătăcește
într-o tavernă mohorâtă ca
orice vis cu volatile crime...
Ne vom trezi la viață, dezamăgiţi că
visele se vor trăite,
dar nu într-un asemenea decor mai
trist decât un clown!

Refacerea lumii

Priveşte, Nic, cum trec speranţele prin nori,
cum lacrimile curg dureros pe geam, şuvoi.
Cum ne mai alergăm pe străzile uitate,
fugind de umbre şi singurătăţi în noapte.
În dimineţile cu flori trezite-n lacrimi
de bucurii sau de tânjiri abstracte,
te văd păşind pe suflet, pe uitare,
eu stau zidită între pereţi de mare.
Încerc să te ating în vis de noapte,
tu, parcă te îneci în nori, departe
şi, transpirată, tresalt în disperare,
uitarea ta, încet, încet, mă doare.
Trec goliciuni dansând, ce par imunde,
dionisiace baluri şi depravări în umbre,
potire încolăcite după false şaluri,
rânjind spre mine în călduri de tauri.
Priveşte, Nic, cum trec speranţele prin noi,
ferestrele prin care te privesc, au ochii goi,
şi pătimaş visez că suntem numai doi,
ce vom reface lumea, să semene cu noi!

Caleașca din noapte

Este prea frig în astă toamnă, prea plâng cuvintele în cer
care te caută pe tine în pâlpâiri de stele care pier…
Orașul acesta ce nu doarme de multă ploaie care doare,

luminile ce duc însingurarea să lase urme pe trotuare
și cum tac miei ascunși în locuri sfinte, în crucile de la hotar
și ce mai strigă disperarea în vocea falsă de samsar…
Se aude zgomot de caleașcă ascunsă în vremurile trecute,

privesc pe stradă, nu te văd, doar umbre triste și trecute…

Văd casnicele ce se plâng de trecuta viață irosită,
tu ești departe și nu văd de prea mult cer trecut prin sită.
Ce pot să am în acest burg decât o amintire îngropată
cum ochii tăi ce se ascund în ademeniri de altă fată
și trupul tău ascuns în piatră nemișcătoare și tăcută
mă cheamă să cad în păcat în astă lume netrecută.
Trec suflete pe lângă mine cu flori mirositoare spre mormânt
și trupul meu încet mă doare, mă pipăi și parcă numai sunt…

Este prea frig în astă toamnă, până și pietrele șoptesc
despre caleașca părăsită trasă de caii albaștri

ce au coborât din cer, pe pământ!

Nu regreta
(suntem ca frunza unui copac)

Niciodată să nu regreţi paşii pierduţi,
Atâtea dorinţe şi speranţe trecute.
Câtă lume ignoră viaţa şi resemnaţi,
Îşi petrec tristeţile, ascunse şi mute!
Niciodată să nu regreţi frunzele căzute,
Anotimpurile sunt amprente ce fug,
Aleargând pe străzi iubirile nude,
Ele sunt culori care ard ca un rug!
Niciodată frunzele desprinse din copac,
Nu se întorc crude să danseze uimirea.
Anotimpurile cu mirosul tău ne plac,
Iar pe străzi bucuria vieţi este iubirea!
Niciodată să nu regreţi că respiri,
Aerul dimineaţa, cu rouă se spală.
Vieţuitoarele ca şi noi au bucurii,
Dumnezeu greşelile noastre le iartă!

Mai multe poezii și profilul autorului: Nicolae Nistor

Poezii din volumul: Elefantul din vitrina de cristal 

Mai multe poezii aici: Tăcerea șarpelui, Vocea interioară, Povestiri din viața mea

Copyright © 2019 Nicolae Nistor

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.