NICOLAE NISTOR - ELEFANTUL DIN VITRINA DE CRISTAL

Nicolae Nistor - Elefantul din vitrina de cristal (editura eCreator, Baia Mare, 2018): Nicolae Nistor lucrează cu cuvântul, construieşte versul, obţine atmosfera, apar poeme după poeme pe care le poţi solicita ca extremă urgenţă în crize existenţiale. Poetul ţi le oferă ca piese de schimb, care înlocuiesc nişte piese uzate în propria-ţi existenţă. „Elefantul din vitrina de cristal“ oferă piesele de schimb pe care cititorii le pot folosi înlocuind gânduri uzate, drame în desfăşurare, tristeţi aparent ireversibile. Un poet ca Nicolae Nistor are blândeţea şi înţelepciunea celui trecut prin multe, poemele lui oblojesc rănile celor aflaţi în nevoie. Şi Nicolae Nistor nu se dezminte nici în felul în care-şi trăieşte viaţa-i spectaculoasă. E şi posesorul unui umor de calitate şi antrenor cultural şi om ce „atacă“ plin de înţelegere durerea fiecăruia. (extrase din recenzia „Magazionerul“ poet şi sutele de poeme aflate pe stoc semnată de Marian Ilea)

Volumul “Elefantul din vitrina de cristal” aduce-n prim plan o poezie în care imaginarul tinde adesea către o adevărată metamorfozare a realității, din scriitura poetului născându-se accente ostentative uneori, imagini dure, menite să susțină ideea de bază a poemului. Nicolae Nistor scrie pasional, se apleacă cu mărită atenție asupra detaliului, nimic nu îi este străin atunci când zăbovește asupra metaforei cu aplecare de bijutier conștient de valoarea îndelungatului finisaj. (extrase din postfața volumului, recenzia Nicolae Nistor și echilibrul imaginii în cuvânt, semnată de Ioan Romeo Roșiianu)

Ceștile cu povești 

Mă sorb din cafele uitate,

necitite de spaima

celor neștiute,

gânduri rostite în oglindă

de care fug

în dimineți aglomerate.

Omul care vinde povești

ascunse în vechituri,

udate cu votcă ieftină

sunt asemeni cafelei,

răsturnând povești disperate

la mese unde

râde cinismul impregnat în lacrimi.

Povestește, omule

cum este lumea dincolo de zaț,

cum este să te speli în cești murdare

unde avem o poveste fiecare.

Femei de cristal…

Stau bărbații ăștia

și așteaptă perfuziile

să lungească tânjirea

după femei de cristal.

Atâta chimie în aer,

mătăsurile topite

în flăcările bărbaților

unde femeia arde

asemeni unui cristal

de la facerea lumii.

Sarmale englezești 

Se terminaseră sarmalele
de la bodega de lângă anticariat
unde dormeau cărțile.
Câte un autor dansa pe mesele
unui vânzător de speranțe
fără papagal.
Atunci vigilența mea era trează pe Tamisa,
atâta frig din lipsă whisky
am tras obloanele pe singurătate
pe un refugiat rătăcit de Crăciun
lângă o singurătate beată
o doamnă ce ținea pe Dickens în geantă.

Secunda reîntoarcerii 
 
Plecasem…
am uitat telefonul în halatul verde,
ăla cu care îmi dădeam aere de domn
furat de elegiile din mintea mea,
de femeile mele sau nu…
Să găsești un răspuns
la întrebările despre moarte
în cărți, nu!
Nu este loc să strecori concluzii
în minte… nu
are atâtea pe cap,
poate în oasele care cad pe rând
răsturnate la un curs de medicină.
Acum nu le mai pot așeza în ordine,
nici nu știți ce fragil poate fi
un rătăcit prin lumea asta…
Ș-apoi, de ce atâta sete?
Aud știrile la urechile astea oarbe,
până și plecarea este un vis…
Atunci unde este tărâmul ăla
de care spunea Paler
că a plecat o clipă?
Adică el sigur va reveni ca mine,
nici nu știu dacă telefonul mă sună pe mine,
oricum acesta este halatul care îmi convine.

Cubul Rubik 
 
am schimbat oglinzile din mine
eram prea tânăr să cred
că imaginea se topește în afară
făcând scălâmbăieli copilărești
mai am multe de făcut între ușile
care mă prind din zbor ca un fluture
capcane care au chei identice
chiar dacă una este fără ieșire
lasă-mă pușcăriaș între doi gardieni
nu știu care este corupt sau care minte
o singură întrebare pentru libertate
să pun negativă sau pozitivă
atunci scap de gardianul șef
care poate întoarce timpul
ocupat să topească ceasurile
de colecționar plictisit
iar eu aștept în cubul Rubik să ghicesc
cum să trec prin oglindă
și să rămân tânăr
nu mai trageți de mine
nu iau nimic după mine
când perfuziile din tendonul stâng
descarcă tot ce este în minte
spitalul de nebuni se dezminte
stau legați toți cu fire din papiote
și fiecare se învârtește să zboare
eu deschid aripile și plutesc în disperare
să nu cad în țesuturile colorate carnivore
papiote nebune ce vor să mă devore

Respirații divine 

Prea mult respirat
între mine și tine
crinii albi
ce sufocă intimitatea…
Miroase a
apă de scoici care
înoată în minte
a ne-viață ce simte,
prea mult respirat
în iubiri închise
în care crinii
au aere filistine
ce ucid respirații divine.

Zborul alb 
 
Momentul în care cazi
gol în gol amețit de zbor
până nu vei mai plânge
așezi țărâna după lacrimi
ca un copil care se joacă frumos,
orgoliul te părăsește și strigă
aiureli despre ce ai fi fost
din locul păsărilor târzii…
Zborul fără aripi se ridică
alb și luminos…

Păpușile de iută 
 
Privea vitrina cu păpuși imaginare
legănate în nopțile de singurătate,
când spaimele de copil
ascund alte spaime,
muzică tristă, viață de noapte,
filmul acela ce rulează continuu,
aceiași stație unde coboară o femeie
ce privește vitrina cu păpuși despuiate.
Cocheta femeie leșină pe stradă
când vede plângând o păpușă de iută.

Libertate legată la ochi 
 
De ce să nu-mi pun cătușe la ochi,
cătușe la mâini,
să-mi cos buzele de taină
să nu cadă noaptea pe lacrimi
care desenează în oglinzi opace?
Apoi, ce are de ascuns fugarul
sau cel care cerșește libertatea
pe străzi legate cu lacăte?
Numai melcul disperat
trece peste capătul de linie
al unui tramvai
care apare numai noaptea,
când singurătatea este aievea
și lumile se suprapun
cu zgomotul roților de circ
unde flașnetele aruncă
clopoțeii uitați…
Ce încătușare de gânduri
când libertatea este legată la ochi!

Vânătoarea perfectă
 
În mintea ta îndrăgostită
sunt făcut din bucăți,
pe care le vânezi sălbatică
și le aplici pe un perete mort.
Trupurile căzute pe pânză
au culori de dinți încolțiți,
plângi cu strigăte de fecioară arsă,
nimic din ce sunt eu nu ajunge.
Cauți printre capetele căzute la turnir,
numai pe cei care tac în coasta ta!
Tu femeie colecționezi trofeele din
perfecțiunea bărbatului sfânt,
deschizi picioarele,
să poți desena un puzzle,
apoi mă îneci,
cu lacrimi din piroanele
în care m-ai prins,
eu care din fiecare bărbat
am devenit un vis!

Citește aici poezii din volumul: Elefantul din vitrina de cristal 

Mai multe poezii semnate Nicolae Nistor aici: Călătorul îndrăgostit, Oprirea timpului, Dureri albe, Vocea interioară, Povestiri din viața mea

Copyright © 2018 Nicolae Nistor

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.