NICOLAE NISTOR - TĂCEREA ȘARPELUI

tăcerea șarpelui

suntem tăcuți cu ochii înecați

de părăsirile ascunse dintre noi

și ne imaginăm pe altcineva

când coapsele încep să doară

suntem în fiecare noapte trei suflete

luate câte trei - a câta oară

și fiecare gemet nu vrea să moară

când șarpele încolăcit în noi

se furișează în lumina de afară

iar clopoțeii se transformă în toiag

în fiecare seară

Părăsiri în ochi de ciută

Ai plecat atunci, o dată cu marea la ceas de seară,
am rămas singur pe țărmul îndepărtat,
mai văd și azi în locul nostru,
văd năluca în alb, care aleargă sub clar de lună,
viața noastră o hărțuire din iubire,
cu certuri și reveniri pătimașe...

Cum să mă înec în ochii aceia de ciută,
cum să ating trupul tău dansând în soare,
sau cuibărită lângă mine,
ca un copil dornic de iubire.

Interminabilele discuții despre artă,
lumea ta era diferită de a mea,
tu fugeai de ei, eu de ai mei.
Eram refugiații legați de o eșarfă de mătase,
suspendați deasupra lumii,
deasupra vieții,
voiam altceva, diferit de obișnuit,
voiam săfacem pace
după disperatele tale alergări ratate.

Așteptările mele plictisite,
ascunse-n lacrimi de culori, aruncate pe o pânză
asemeni confortului unui burghez
ce își ascunde spaimele în tăcerile țigărilor de foi.
Aștept chiar dacă timpul se uită fix spre mine
de parcă i-au obosit dimensiunile.
Aștept anotimpul ciutelor căzute de pe stânci
din curiozitatea împerecherii.

Alteori îți privesc ochii în minte,
te văd înlăcrimată ca mine.
Ai plecat când anotimpurile ne desfrunzeau
amintirile ascunse în pădure.

Mă gândesc la tine...

Azi mă gândesc la vremea când eram doi,
La paharele din nopţile cu nori, uitate,
Cum acoperiţi de noaptea mirosind a zori,
Aşteptam lumina prin ferestrele deschise-n noi.
Eu mă ascund de timp, singurătatea doare,
Clopotul anunţă o zi de sărbătoare,
Spălaţi de ură păşim pe-un covor de flori
Şi privim în urmă, la ce-a rămas din noi.
Azi mă gândesc la tine, ecouri umblă prin noi
Şi apusul lasă semne paşii din noroi.
Ce poate timpul să mai uite? Mirosul de fum, alcool,
Cărţile de poker măsluite, şi poate destinul gol.
Pierdut sunt şi înlăcrimat de soare,
Las singurătatea să mă arunce veşnic la hotare.
De câte ori vrei, întoarce-te la cel de dinainte,
La cel uitat ca o pasăre mută printre cuvinte!
Azi mă gândesc la flori, la ce speranţe mai am,
Să urc drumul către întunecatul tău geam!

Cercuri se sting...

Între mine și tine
picură iubirea
cu sânge…
Palmele mele,
drumuri care se pierd
în înfrângeri,
somn singuratic…
Cum să te ating?
Nopțile sunt la fel,
adormite de timp,
desenate pe geamuri.
priviri rătăcite
în poveștile de fată
care se vor iubite…
Cum pot trăi lângă
noi o poveste uitată?
Ce jurăminte
ascunse-n inele
ne ceartă?
Nu le mai facem lanț
să ne agățăm de ele,
între mine și tine
concentrice cercuri
ce se sting iară!

Citește aici poezii din volumul: Elefantul din vitrina de cristal 

Mai multe poezii semnate Nicolae Nistor aici: Călătorul îndrăgostit, Oprirea timpului, Dureri albe, Vocea interioară, Povestiri din viața mea

Copyright © 2019 Nicolae Nistor

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.