VIRGINIA OLARU

 

Binecuvântare

Îmi place să trăiesc natural.
Uneori sunt o pasăre, alteori floare,
depinde cum simt că-mi trăiesc bucuria.
Mintea nu are cum să înțeleagă.
Ea mă acuză și mă judecă
de câte ori îi întorc spatele și visez.
- Gândirea e un dar al ființei, spune ea
dar eu plutesc, ignorând-o
ca și cum aș fi ploaie așternută în palma frunzelor.
În lumea mea, tăcerea vorbește singură
ca o salcie despletită pe unda lacului.
Nu judecă și nu se împotrivește,
ci se așterne firesc pe crestele munților
ca o rugăciune travestită.
Când și când, Dumnezeu mi se arată
și-mi face semn cu mâna.

Imaginile se derulau singure

Închis într-o cutie de sticlă
căutând mereu cu mâinile un punct slab
pe suprafața transparentă,
necunoscutul își agita brațele
privind în sus
ca și cum vorbele s-ar desprinde din tavan
sau din cerul închis pentru renovare
// Dumnezeu nu vinde la toată lumea
își mai ia și el câte o pauză
să râdă de proștii Pământului
care se cred dumnezei //
Când furia ajunsă la apogeu
i-a strâmbat expresia feței
ecranul și-a schimbat culorile
insistând pe rochia verde a jurnalistei
care scotea în evidență tinerețea
și unghiurile aproape sălbatice
din care se poate privi o femeie.
Ce bine că există butoane, m-am gândit
ce bine că Realitatea poate fi privită pe mute.

Scenă

Trecea un om drumul cu o vacă în brațe
din când în când îi aduna picioarele
și le arunca peste umeri
bombănind o înjurătură
la adresa gropilor din asfalt
care se țineau după el
ca o născocire supranaturală.
Stăpân pe voința sa
omul se îndârjea să cuprindă animalul
învelindu-l cu pieptul lui,
lăsându-se uneori pe vine
ca să-i aranjeze coada și capul
care atârnau ca niște mâini în plus,
ca niște ancore în neant.
Nu se poate ști
dacă animalul era băut
nici dacă omul
era în toate mințile.

Am devenit un obiect inutil

Casa mea a devenit dintr-o dată strâmtă
și constat că nu mai am loc
printre obiecte inutile
pe care nu mă îndur să le arunc.
Întotdeauna ne trebuie o masă în plus, un scaun, un pat, o cratiță,
căci „dacă vin musafirii?”
Și ce-ar zice lumea
dacă n-ar găsi covoare, perdele, tablouri sau dulapuri
în care stau ascunse detaliile casnice?
Mi-a crescut o cocoașă în plus
lângă cea cu obligațiile zilnice.
Mi-au crescut mâini ca să deșir timpul
- să-mi fac loc pentru o ceașcă de cafea.
M-am îngrășat
pentru că mănânc prost și pe apucate.
Oglinda nu mă mai vrea,
căci nu recunoaște femeia elegantă care-i făcea cu ochiul.
Îmi întoarce reflexii eronate
și râde de mine.
Mă așez ostenită pe canapea,
dar pisica visează și mă împinge cu labele.
Pe fotoliu stă câinele,
lângă masă- peștii.
E timpul să scot scaunul pentru musafiri
căci am venit acasă.

Caniculă

Statuia privește împietrită
oameni fluizi alunecând pe străzile orașului.
Visuri, deziluzii, dorințe
se topesc și ele în aburul cu miros de asfalt încins.
Doi adolescenți cu cordonul ombilical în urechi
își înfig în creier muzică rock,
„ce poate fi mai frumos decât să
visezi la Vama Veche, când n-ai
un ban în buzunar?”
O femeie cu un fluture desenat pe gleznă
își ia trotineta și pleacă,
lasă după ea o dâră de parfum,
schimbă direcția visului.
Băieții dau din coate, resemnați,
poștesc o țigară
și se mută pe trotuarul celălalt.
„Ce ar mai merge acum o votcă”,
dar căldura asta ne topește.
Tramvaiul se leagănă în do major,
în sfârșit e 7
coborâm la Unirii!
Deasupra
statuia plânge cu un ochi
tristețea pescărușului.

Lumea ficțională e verosimilă

Astăzi e zi de curățenie… a șaptea
aud dintr-o dată vocea necuratului
obosit de atâta creație
printre rafturi,
printre colțuri,
prin crăpăturile creierului:
-Un elefant/ se legăna/ pe o pânză de păianjen/ și pentru că/ nu se ru­pea/ a mai venit un elefant/ Doi
M-am gândit că lumea ficțională
e verosimilă
când descoperi că praful așezat în straturi printre obiecte
își țese o pânză
pe care ar putea alerga în voie
un elefant
în timp ce tu
scrii o poveste
despre anii care au trecut
în absența ta.

Lena - pe zi

Lena are trei negi în vârful nasului
ca niște antene distorsionate
conectate constant la viața monotonă din oraș.
Știe ce face Udreasca să-și țină fata la București,
o urmărește din spatele perdelelor
cum trece în jos și în sus,
formează numărul complicelor la telefonul fix
ca un adevărat detectiv
care vrea să-și confirme intuiția.
Jandarmii ei îi raportează imediat
numărul casei în care a intrat,
notează meticulos într-un carnețel
data și ora,
ca să nu poată fi contrazisă
când îi aruncă femeii în față
cuvinte înțepătoare cu subînțeles.
Știe că popa Travel
are o țigancă tânără
pe care o ia gratis în excursiile
organizate la mănăstiri
prin firma lui,
că doctorul și-a bătut nevasta cu vătraiul
când i-a adus bicicleta uitată la Udreasca,
știe cine a lăsat-o gravidă
pe fata de 17 ani a lui Nae
și cine e plătit s-o ia de nevastă,
știe de ce a pedepsit-o Dumnezeu pe Florina
cu bărbatul bețiv care toacă banii la aparate,
și pe toate le comentează
duminica la biserică,
pedepsind cu privirile ei tăioase
pe cei implicați
în scandalurile rușinoase din oraș.
De Lena se feresc toți,
chiar și copiii care o arată cu degetul
când trece pe stradă
cu râsul ei de strigoi ruginit.
O strigă din dosul caselor
și se distrează pe seama ei
căci nu știe niciodată să distingă vocile
și ocărăște pe cine-i vine la rând.
Ocupată cu problemele obștei,
Lena găsește totuși timp să le toarne
și își vizitează prietenele
întotdeauna la ora prânzului
când oamenii se așază la masă.
Așa scutește bani,
bucurându-se de rafinamentul preparatelor,
lăudând gospodina
care o mai invită din politețe
și altă dată.
După somnul obligatoriu de la amiază,
Lena merge la cele două magazine din oraș
să vadă ce mai pun în coș oamenii,
ce mai gătesc,
ce produse noi au mai apărut pe raft,
cât mai costă uleiul, zahărul, carnea
și intră în vorbă cu vânzătoarele,
comentând viața politică de la televizor
cu vehemența alegătorului
înșelat de guvernanți.
Salută printre dinți sau se arată surprinsă de vreo întâlnire neașteptată,
întoarce capul când nu vrea să vadă pe cineva,
îl strigă pe cel care nu o bagă de seamă
și promite povești care nu s-au mai auzit
așteptând invitația la o cafea
care începe cu două păhărele de țuică.

Cosașul

La 78 de ani
Mărin al lui Nae își plimbă zilele
prin grădinile altora,
culcă iarba pe-o litră de țuică,
face politică,
pune țara la cale,
înjură guvernanții și pe mamele care i-au făcut
secerându-i dintr-o singură lovitură.
Stăpân pe coasa lui,
toată vara adună și pune de-o parte
bani pentru zile negre,
iernile sunt lungi
și abia dacă le mai poate duce
până-n primăvară
lemnele s-au scumpit
magazinul e din ce în ce mai departe
nu are copii
așa cum nici nevastă n-a avut,
i-au plăcut țiitoarele,
nevestele altora,
care-i umpleau camera cu dulcețuri
care mai de care mai parfumate.
De câteva ierni
cămara e goală
n-au mai venit să-i împartă
nici pentru morți,
l-au îngropat pesemne și ele după ce și-au spovedit păcatele
și au devenit babe cuminți,
dar el nu le-a uitat
le are pitite în grădină
și în fiecare primăvară
dă iarba la o parte
să le citească numele
scrise de el pe câte-o piatra.

Îmbrățișare mascată

Poate că sunt doar o hologramă
imprimată pe tricoul tău.
De aceea îl porți pe dos,
să mă păstrezi doar pentru tine,
culcată întreagă pe pielea ta
ca într-o îmbrățișare.
Ea mă caută mereu printre obiectele tale personale,
îmi simte parfumul
nu mă poate atinge
pentru că sunt imaterială
cum să atingi un parfum
când alt chip se lipește de gura ta
și ți se așază confortabil pe trup
ca un fluture pe o barcă…

Niciodată nu vedem suficient de departe

Depărtarea creștea în jurul lui
dezvelindu-i singurătatea.
Lumea rămânea despărțită de el
doar prin geamul unei ferestre
dar distanța putea fi depășită mergând
sau deschizând o intrare.
Și-a amintit că viața e un vis
și atunci ce rost au gesturile
de vreme ce în coșmarul lui
viața i se dădea pe dos?
Ar fi vrut să-l zărească pe Dumnezeu
de aceea purta pe chip rămășițe de expresii
pe care nu reușea să le trăiască până la capăt.
Trecătorii își schimbau siluetele
pe măsură ce se apropiau de albul ferestrei
iar el le fura chipurile
pentru a țese la rândul lui o poveste
despre gerul ce s-a abătut năprasnic
asupra orașului.

Ochii te caută ca pe o pradă

chiar și atingerile sunt enervante și reci
mi-ar trebui o carte mare
să te strivesc înăuntru
sângele tău ar scrie pe litere
toată furia mea
așa cum praful scrie pe cioburi
când toate luminile se aprind
ochii te caută ca pe o pradă
liniștea se sparge în fâșii
de data asta nu-mi mai scapi
muscă nenorocită!

On-Line

îmi aleg în fiecare zi un loc gol
inventez decoruri
schimb cuvintele în funcție de spectatori
număr căsuțele
– sunt negre toate
au microfonul oprit –
au nume
beau suc și mănâncă floricele
mi se sparg în urechi
și uneori creierul îmi blochează reprezentația
introduc o replică tăioasă
apoi amuțesc
primesc întrebări
mă opresc
rolurile se schimbă
tăcerea e o reacție firească
monologhez
inventez
progresez
sunt ochi în spatele camerelor
cine știe la ce se uită
fac pauză
actul IV se joacă invers
îmi beau cafeaua
câteva chipuri mă urmăresc
ceilalți joacă șah
sau alba-neagra
inventează scuze
apar și dispar.
Unii nu s-au trezit
și-au scris numele pe căsuțe
și visează că iau bacul
e aproape seară
joc aceeași comedie
din ce în ce mai prost
am rămas fără aer,
am palpitații,
ochii nu mai ascultă
caută o ieșire
din capul strivit ca într-o menghină
de încăpățânarea
de a face școală On-Line.

(poezii din volumul “Ba pe față, ba pe dos” - editura Casa de pariuri literare, 2020)

Virginia Olaru (n. 27 septembrie 1969, București): Absolventă a Facultății de Litere, secția română-franceză, din cadrul Universității din București. Este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din București (din anul 1996). Virginia Olaru a publicat auxiliare didactice pentru pregătirea Examenelor Naționale la limba și literatura română la editura Gabriel (2014) și la editura Niculescu (2015-2018). Este profesor coordonator al Festivalului Național de Poezie „Gellu Naum”, care se adresează elevilor de gimnaziu și de liceu, concurs inițiat în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany (pe atunci profesor în cadrul Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București). Textele elevilor premiați la concurs se regăsesc în două antologii, publicate de Virginia Olaru la editura Casa de Pariuri Literare: Cabaret Voltage (2017) și Atenție, nu se mai închid ușile! (2020).

Premii:

Premiul special al juriului (la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”, ediția 2021, Bistrița)

Cărți publicate – Poezie:

Despre ceasul de-acum (editura Casa de Pariuri Literare, 2017)
Ba pe față, ba pe dos (editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

Copyright © 2022 Virginia Olaru
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.