DELIA ANTAL

Etajul 3

într-una dintre vieți,
probabil trăim la etajul 3,
avem o pisică și o cană ciobită
din care bei ceai și spui că mă iubești
cu gura plină de miere.
poate că ne-am iubit
doar prin obiectele uitate
o brichetă, un tricou alb, o carte cu marginile îndoite.
am păstrat totul
ca pe niște probe într-un proces
pe care nu l-am început.
uneori cred că lumea asta
nu există decât când închidem ochii,
și că etajul 3 e doar o halucinație blândă
unde mi-ai rămas
exact așa cum te visam,
cu o pisică pe genunchi
și cu gura plină de miere.

magnetofon genetic

Ultima noastră întâlnire a fost mai puțin despre tine și mine și mai mult despre ecou, vocea ta suprapusă peste vocea tatălui meu, tonul meu ridicat care semăna izbitor cu al mamei. Amândoi am dispărut din cameră, lăsându-ne corpurile să se certe ca niște păpuși trase de sfori vechi. Nu ne mai auzeam, ci doar vocile lor, ca și cum toată copilăria fusese păstrată într-un magnetofon prăfuit și cineva apăsase din greșeală pe „porneşte”.

Te priveam și vedeam exact silueta tatălui tău, aceeași privire încruntată, același gest brusc cu mâna, aceeași respirație scurtă care spunea „nu mai contează ce spui, am decis deja”. Am înțeles atunci că n-aveam cum să scăpăm: fiecare propoziție era un cod genetic, fiecare tăcere o moștenire.

Eram doi copii deghizați în adulți, activând în haos butoane ruginite din trecut. Tu apăsai pe spaimele mele, eu răspundeam cu furia ta. Niciunul dintre noi nu era prezent; eram doar doi intermediari ai familiilor noastre, doi mesageri fără drept de replică.

Am ieșit din cameră tremurând și am simțit că nu ne despărțisem noi, ci părinții noștri prin gura noastră. Și poate că adevărul e că nici nu ne-am întâlnit vreodată cu adevărat.

Acum, când încerc să rememorez scena, tot ce aud este aceeași ceartă repetată, aceeași cadență a frazelor spuse cu ani în urmă. Și mă gândesc că de fapt ultima noastră întâlnire a fost doar o repetiție întârziată a copilăriei.

Am vrut să te întreb ceva atunci, dar n-avea niciun sens, pentru că nu erai tu acolo. Era doar tatăl tău. Iar eu, mama mea.

Frunte pe umărul ars

Ai schimbat fotografia de profil și mi-ai apărut străin,
de parcă altcineva îți poartă acum chipul.
Scrii mesaje cu puncte unde altădată puneai virgule,
și doar eu mai știu cum îți tremura mâna când mințeai.
Îți aud vocea din întâmplare, la un colț de stradă,
are aceeași cădere, același scurt ecou
înainte să se frângă.
Mă opresc o clipă, apoi simt cum greața îmi urcă în gât
și totuși nu pot să nu mă întorc
Repulsia e acolo
dar mă trezesc că-mi sprijin fruntea de umărul tău
deşi nu te mai recunosc
și încă îți fac loc la masă
într-o casă pe care tu ai ars-o.

Mă revolt, mă dezgust, mă strâng în mine,
și totuși rămâne acea fisură,
un colț moale de carne vie
unde numele tău înflorește ca un mucegai

o arhivă moale a unui băiat absent

te-am visat iar,
cu un șiret desfăcut
și fața murdară de cerneală
nu mai erai băiatul care pleacă.
erai doar un copil
care mi-a întins palma,
cu o furnică în ea,
și a zis „uite, o cheamă și pe ea tot ca pe tine”
și eu am zâmbit,
ca și cum știam
că într-o zi
n-o să te mai pot atinge
decât așa
cu grijă,
prin vis.

Note despre mine însămi:

Delia Antal (n. 2006, Bacău): Am aproape 19 ani și urmează să termin, în vara anului viitor, Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău, la secțiunea Arte Plastice – Grafică.

Scriu poezie încă din perioada gimnaziului, iar pentru mine cuvintele au fost mereu un fel de refugiu, dar și o fereastră către interior. Printre pasiunile mele se numără istoria artei, medicina legală și spiritualitatea, domenii aparent diferite, dar care, fiecare în felul său, mă ajută să înțeleg complexitatea lumii și a oamenilor. Autoarea mea preferată este Donna Tartt, pe care o consider o adevărată sursă de inspirație, prin modul în care reușește să construiască lumi dense, pline de detalii și mister.

Prin poezie încerc să dau voce emoțiilor și gândurilor care altfel ar rămâne tăcute. Cuvintele pentru mine nu sunt doar expresie, ci și explorare, un drum prin care învăț să îmi recunosc propria sensibilitate și să o împărtășesc mai departe.


Copyright © 2025 Delia Antal
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

 

---