MARIA DANIELA POSTELNICU - A FI

Maria Daniela Postelnicu – A fi (editura Grinta, 2018): Absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, Maria Daniela Postelnicu "încearcă să nu scrie o „poezie leneşă”, după cum spunea Ion Barbu, însă nu admite nici raţionalizarea excesivă a versului sau ermetizarea să exagerată". A luat contact cu lumea literară în 2014, fiind membră a Cenaclul Boema33 și, mai apoi, prin Asociația Culturală Direcția 9. A publicat versuri în diverse antologii. Volumul de debut “A fi”, apărut relativ târziu, este dedicat memoriei lui Ciprian Chirvasiu, cel care a jucat un rol foarte important în apariția acestuia. 

a fi

alfabetul nu are destule litere pentru ceea ce este, 

nu are destule înțelesuri cuvântul, 

ființa în act se știe pe sine cu fiecare mișcare, 

dar nu poate spune ce știe fără ca

ştiutul să devină un altceva decât ceva-ul care era...

şi așa se face că numesc răul și răul meu nu e și al vostru

și așa se face că jug și cană de alamă

devine nuntirea

și că ea nedesprinsă-i de sânge,

iar apa botezului vin nu se face 

nici pentru noi, 

nici pentru vecie...

şi de aceea te chem: 

vino tu cu viorele și cu perle de scoici îndurerate de frumusețea lor

și dă tu cu degetul sensul în trupul suferinței, în carnea mizeriei, 

descoperă-ne tu miezul 

sau ucide-ne mai repede,

măcar de ni s-ar arăta așa rostul

în diminețile cu nori și lumină

când însăși viața e o moarte mai mică...

p.s. să nu mă condamni căci eu nu respect convenții și nu te scriu cu litere de-o șchioapă

și nici nu mă rog în biserici și nici curat nu mi-i sufletul

dar căutătura mi-e sinceră 

salcia

acum o sută acum o mie de ani

aveam părul lung şi eram o piatră

(viaţa pietrei e simplă

şi părul îi creşte chiar şi după ce moare)

azi-noapte visam că am murit

și că eram salcie

fără umbră

și că păsări albastre râdeau

- cine a mai pomenit

inutilă salcie fără umbră?

o altfel de matematică

am o pereche de cai

care fac cât șapte pere

câte păsări am eu?

am o pereche de ochi

care fac cât o ușă de fag

câte vederi am eu?

am și o matematică sucită

care adună inorogul

cu luna

și-mi dă un cer fără stele

și o lege care nu e morala…

şi atunci, câte chipuri am eu?

aproape mă învățasem

aproape mă-nvăţasem cu ura de zi cu zi

cu inadecvarea şi cu lipsurile

acum un an pe vremea asta ne plimbam noaptea pe străzi

şi încercam să împăcăm între noi tot ceea

ce nu era împăcat în noi înşine

mai târziu în vară am avut o criză

nu mă mai recunoşteam în oglindă

şi când m-am întors către părinţii mei

i-am găsit singuri şi trişti într-un colţ

cum nu-mi fusese dat să-i mai văd

vino să-mi fii tată şi mamă, tu,

să mă înveţi ruşinea

când stau să vărs vinul pe albiturile altora

şi mi-e teamă că o să se râdă de mine

m-ai cunoscut când eram într-o ceartă cu dumnezeu

şi numai tu puteai vedea

mi-ai dat nişte bani ca să mă potolesc

apoi nici n-ai spus că pleci

îţi fluturam cămaşa de la balcon ca pe o batistă

şi pentru a doua a treia oară am călcat strâmb cu acelaşi picior

mama mă-sii! strigam din spatele unui gard viu

şi apoi iar mirosea ca atunci când mă plimbam nopţile cu iubirea

ca atunci când încă eram gata să mor pe bani puţini

şi să mă-mbăt la chefurile lor

să cobor la ştefan cel mare în fiecare dimineaţă cu un pachet de ţigări

şi cu o umilinţă pe care n-am s-o învăţ niciodată

şi-acum mai miroase a dumnezeu câteodată

când se crapă de ziuă îmi dau jos pantofii

şi învăţ să plec capul

şi învăţ să-ntind mâna

Copyright © 2018 Maria Daniela Postelnicu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.