DANIELA-LUMINIȚA TELEOACĂ - VOI FI PASĂRE

 

Daniela-Luminița Teleoacă – Gorgan (fragment din volumul de proză în curs de elaborare Trădarea): Chipul Copilului dăltuise profund semnificațiile, Prioritatea. În dimineața aia în care s-a produs impactul. A fost ca și cum în fața mea subit s-ar fi ivit un dumnezeu mic, încruntat, neajutorat, viu. Am fost la fața locului: am rămas!... un dumnezeu care nu avusese el timp,... suficientă iubire mai mult să crească, să ajungă la rădăcina năprasnică a răului. Un cândva-gavroche în cizmulițe, cu geacă din fâș... cine știe dacă vreodată căptușită?! Nu am putut culoarea ochilor să-i ghicesc: același fum se punea stavilă. În calea privirii, a adevărului. Mi-am întins mâna, când țâncul a-nceput deodată lumea să-nconjure. Lumea ca un gorgan. Plânsul ei înecat. De fum. De pământ. De pumnul vicleanului. În spatele-i mic se ridica întuneric. Și cineva ar fi putut să-l înjunghie, cât era el de dumnezeu, cât era el de mic! Două urme de dalie carbonizată. Cântecul sugrumat al unui cocoș... –Și... cum știai, tu, doamne, așa pitic, cu lumina să te-mbraci? Cum căciulița să ți-o pui, de frig să te apere? Mai treceau pe la tine păsări purtând în cioc prăpastia, albele spaime  ale omului? Lasă-mă să te ating! Nu știu dacă în stare voi fi o miime din tristețe la o parte să-ți dau! Dar ai jocurile mele: în Copilărie, deci, să ne-ntâlnim!

 

îndepărtare

într-o altă viață voi fi pasăre
la toate ferestrele mângâiate cândva
îmi voi așeza cântecul aproape-amintindu-mi
într-o rătăcire într-o neliniște… într-o așteptare

când se vor fi oprit ceasurile ca pe spectacol
floarea își va creşte înţelepciunea personală
cu filosofia lor argintie-fragedă
gâzele vor acoperi rănile şi pământul
răsucirea aceasta a ta înspre mine
punând în primejdie cosmosul

ca de orbire voi piguli ochii trecătorilor
într-o atingere tandră-fantomatică
se va apropia orizontul în fâlfâit vocalic
iertându-mi lipsa de stare… nepotrivirile stranii

la cumpăna destinului
voi pune semn
mâinile-ţi vor fi încătuşate
vei crede… de mine…
nostalgia va face cuvintele să izbească

intrată în tăcere
voi fi pasăre…

nu vei şti tu
să ajungi
la mine.

 

în ordine umană

sărăcia noastră începe
în dreptul liniilor discontinue
acolo unde cu nonşalanţă cosmosul face tabula rasa
mizând pe efectul privirii de ansamblu

[durerea se conservă sine die în detalii microscopice!]

aici încep şi nesfârşesc monologurile
poteca omului singur pe sine cărându-se
povara aceasta pentru care niciun sfânt
nicio inchiziţie n-au găsit încă rezolvare

siluete decolorate se supun mecanic ritualului colectiv
dimineţile îşi revendică porţia de articulaţii nervoase
uşile se dau parţial se intră se crede se pleacă…
iluzia trecerii se măsoară în visele erodate
somnul ia în posesie lucidităţile
bătrânii din noi au nevoie urgentă de mamă!
se ignoră eventuale deraieri de la normalitate

într-un gest de revoltă… într-o nebunie
pasărea îşi împrăştie aripile
şi iată-ne alunecaţi
unul din celălalt
incapabili de moarte
imposibili în viaţă

serile se fac goale
nopţile îşi adâncesc aberaţiile
o memorie afectivă paroxistică lasă loc
suprafeţei plane... amneziei supreme

imperfecţiunea este regula în ordine umană.

 

penitenţă

o vreme ne vom mulţumi fără glorie
ne vom înfrânge complexele
sentimentul nonsensului
vom fi eroii anonimi
incognito vom planta
hectare de bulbi până vom ajunge
la floarea virtuţii
fără să cerem plată
îi vom distribui razele

vom intra în acest voluntariat
cu o cămaşă de unică folosinţă
cândva urâta cămaşă de forţă
nu vom pretinde compătimire
despuiate trupurile noastre vor scrijeli
ingratitudinea bolnăvicioasă a terrei

nu vom permite nimănui să ne identifice
vom da asigurări temeinice de confuzie
acoperindu-ne cu o frunză
semn al recunoaşterii Vinei

între timp
se vor scrie file victorioase
ale norocoşilor sorţii sau poate
ale bieţilor impostori asumându-şi inconştient
triumful chior asupra destinului orb

trecerea in absentia
ne va durea suficient cât să ispăşim
o pasăre îşi va împrăştia puii
împotriva sufletului ei
împotriva propriilor convingeri

frumuseţea mea te va durea nevăzută… netrăită…
lumina pusă sub obroc... procurând poate altuia starea de graţie
numai prilejul ordinar pentru satisfacţia personală

cel mai greu va fi atunci când vom înţelege
cum nici cel mai umil dintre cuvinte nu ni se va mai supune
îndurat în muţenie chinul va trece paroxistic în agonie

contextual vom deprinde coduri preistorice
disputându-ne peticul de posesiune gestuală
cu fiarele întunericului

ceva din afara noastră ne va-mpinge să continuăm…

 

cele ce (nu) se cuvin

o s-o acopăr
cu o frunză –
făcuseşi tu repetiţie o vreme
să fii sigur că nu vei rata omul faptei

încercaseşi o variaţie…
cu o cergă arămie
sau poate cu zeama scursă de la o vişină în drumul ei către

drept consolare o s-o treci
la nominalizările anului
la happy few
într-un poem
o să-i agăţi vreo 2-3 metafore ermetice
vreo 4 inteligibile
inefabil o s-o pui să umble aşa... acoperită
printr-o frază cu toamnă şi subordonate
o să-ţi iei fraza la tine… aşa când nu te vede nimeni
o să adulmeci… de se va simţi galben stins
vei avea aproape-certitudine

îţi vei călca pe inima de odinioară
într-un unic gest
o vei sugruma

să nu fie loc pentru ultima vrere!

o să-i acoperi urmele… da … o să i le…o să! şi gata!

are demon!
o să strige un dincolo-de-pădure
o să se facă
ecou:

avusese
înger!

şi Ea

Ea nu va vrea
cu niciun chip
să dispară!

 

adâncă marea albastră

și totuși haina lui era mult prea apretată
gesturile timpul tot decorul acela peste care
se așezau vrăbiile praful îndepărtarea

nimeni nu le ghicise sălașul
el nu avea chef de melodrame
ea se trezise să iubească

într-o doară se încumetase un pictor
rămăsese cu lumea în aer

dincolo
valurile cu hieroglife zbaterea sirenelor
oropsite de lipsa de tandrețe a pământenilor
câte un catarg lăsat la voia imaginației

cum și întâmplarea asta într-un registru muzical derizoriu

haina lui era mult prea apretată
picioarele ei nu își găsiseră încă locul
pe canapeaua cu vedere la mare
pantofii înguști de împrumut
mâinile strânse la spate
într-o expectativă
a execuției

ceva foșnea
într-un cântec cenzurându-și vertijul
deasupra abisului

să fi fost păsările!?

iubirea te lua te străpungea
îți scotea măruntaiele din tine.

 

proiect

în principiu ai scrie despre tine
depăşind toate crizele egolatre
eventuale acuze de narcisism

ai lua câmp galben şi rochie albastră
le-ai trece prin tine prin fazele hormonale
alternând visul de vineri cu nervii de luni

ai lua copac l-ai lipi de tine l-ai ţine aşa
până când s-ar face copacul tău… şi lumea!

bogată te-ai strecura printre urechile acului
ai urca în auzul timpului i-ai asurzi puţin trecerea
cuminte ai coborî ai recita dintr-un clasic

ca pe volane apretate aranjându-ţi catrenele
ai ajuta o gărgăriţă să-şi transgreseze
complexele de inutilitate

ai răbufni poetic ţi-ai stăpâni pornirea
de a te oferi cosmosului în totalitate
te-ai trezi ai păstra numai pentru tine
viteza de sedimentare a hematiilor
în fapt propria-ţi intimitate.

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Citește mai multe poezii aici: Poemele iubirii, în absenţa din preajma Copacului, la(im)perfect, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima

Copyright © 2022 Daniela-Luminița Teleoacă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.