CARMEN CIORNEA - (DEZ)LEGAREA OCHILOR

Carmen Ciornea - (Dez)legarea ochilor (editura ExPonto, Constanța, 2017): Impresionant este că indiferent de domeniul abordat – literatură, istorie, teologie – indiferent de postura adoptată – poet, prozator, cercetător al Arhivelor C.N.S.A.S. – autoarea nu se dezice de efortul descoperirii reperelor primordiale, vânării sensului divin al existenței care să iasă la suprafață din confruntarea dintre „amăgitor” şi îngeri, aparență și esență, profan și sacru, pentru un sărman suflet în care se cuprinde omenirea întreagă. (...) Volumul de poezie "(Dez)legarea ochilor" oferă lectorului posibilitatea înscrierii pe o traiectorie transcendentală, alăturării avântului liric al recunoașterii luminoase a Adevărului. Starea paradisiacă pierdută se dorește recâștigată prin anumite reimaginări și retrăiri ale vârstei mirifice. Or, pentru a reconstrui această imagine a locului germinator de sacru, eul liric trebuie mai întâi să fie pulverizat, risipit, sacrificat, de unde și percepția ambivalentă, paradoxală a experienței sacrului, consecință firească nu a nerecunoașterii lui, ci a incapacității eului uman de a-l trăi în chip firesc și armonios. (extrase din postfața volumului semnată de Pr. prof. univ. dr. Bogdan Moise)

Sub (ne)dreptatea credinței lui Toma

Cred în propriii ochi
dar
nu cred că vederea mea
nu poate banaliza
lumina
marii taine

Cred în ochii propriilor mâini
dar
nu cred că pipăirea mea
nu poate întina
mântuirea
rănilor omului

(Dez)legarea ochilor

Am făcut din brațe o legătură

cu care mi-am acoperit ochii trupești

și-n beznă

m-am întrebat:

„Cine ești?”

și chipul carnal mi-a răspuns:

„Sunt eu!”

Am făcut din spaime o legătură

cu care mi-am acoperit ochii sufletului

și-n beznă

m-am întrebat:

„Cine ești?”

și simultan

chipuri scindate

instinctiv și conștient mi-au răspuns:

„Suntem noi!”

Am făcut din patimi o legătură

cu care mi-am acoperit ochii duhovnicești

și-n beznă

m-am întrebat:

„Cine ești?”

și chipul mistic mi-a răspuns:

„Sunt Eu!”

Siguranța îndoielii

Mai întâi m-am îndoit de mine.

Cu ochii închiși,

cu mâinile-n tălpi,

în profundă tăcere

am devenit clandestin spectator.

I-am zis sinelui:

„Acum arată-mi ce ești?”

și gândurile cristalizau o scară

din trepte suspendate de

izbucniri,

amintiri

fără importanță.

Apoi m-am îndoit de sens.

Mi-am lărgit ochii negânditori,

mi-am deschis încordat brațele

și mi-am înălțat urechile pe

vârfuri înfiorate.

I-am zis sinelui:

„Acum arată-mi de ce ești?”

și gândurile cristalizau o scară

din trepte suspendate de

fericiri,

dezamăgiri

toate nedureros răstignite în o

calmantă fatalitate.


(Ne)șansa izbânzii

Izbânda bucuriei e împlântată în răni -
am recunoscut-o după amprenta
deschiderii lungi
a zâmbetului interior
în care fluturau cristalizate
oftatele doruri.

Izbânda adevărului surâde din fiecare
durere adâncă -
am recunoscut-o după scânteia
ciocnirii prelungi
a triumfătoarei miresme a ieșirii
în care sticleau încă drojdiile
supliciului drumului.

Izbânda libertății se desprinde de pe punțile
temnițelor -
am recunoscut-o după conurile de lumină
lungi, prelungi
ale candelelor ce sufocau pereții
în care creșteau încă izme ale
aerului subteran.

Soarta izbânzii însăși crește în noi din blestem -
o recunoaștem după curgerea
lungă, prelungă
a cerurilor înveșnicite ce albăstresc
nebunia talazurilor de a se sparge
fără a putea vreodată
să ajungă la capăt.

Despre cuvinte sterpezite și zâmbete căprui

Am o poftă nebună de a mă lepăda

de tirania scrâșnitelor, sterpezitelor,

sfredelitoarelor cuvinte ce mi-au tălmăcit

vechiul eu

și înecată în lumina

paradisului tău, uitând,

voi putea

să te deslușesc sub tâmpla

grădinilor nimănui

și să-mi rup din ochii tăi făptura

pentru ca, pe nesimțite,

universul

să-mi zâmbească șăgalnic,

căprui.

Cu mâinile în ziduri

M-a vizitat aseară un înger,
ne priveam prin fereastră demult -
în suflarea rece am simțit
strânsura brațelor de aer
dar eu rezistam
nemișcată
cu mâinile în ziduri...

O voce abstrasă în timpane
a vibrat:
„Primește Cuvântul!”
dar eu rezistam
în tăcere
cu mâinile în ziduri...

Miresme divine în nări
mi-au pătruns
și-atingeri de-argint
pe buze am simțit:

„Primește pâinea și sarea!”
dar eu rezistam
flămândă
cu mâinile în ziduri...

Din rana dreptei aripi
îi picurau
stropi roșii de apă:
„Primește paharul!”
dar eu rezistam
însetată
cu mâinile în ziduri...

Prin aer și ziduri
alb
s-a ridicat
și agățată de aripa sa
într-o clipă
m-am înălțat contopită
cu a mea patimă
necontenită
de zbor
dar tot rezistam
și mă izbeam
cu mâinile de ziduri.

Mai multe poezii și profilul autoarei: Carmen Ciornea
Citește aci: Carmen Ciornea - (De)rute și Carmen Ciornea - La (răs)cruce

Copyright © 2018 Carmen Ciornea

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.