LUMINIȚA POTÎRNICHE - RĂZBOIUL DE MARȚI

Luminița Potîrniche - Războiul de marți (editura Vinea, 2018): Poeta Luminița Potîrniche este o prezență mai degrabă discretă în peisajul literaturii române contemporane, dar aceasta doar pentru că ea însăși și-a asumat discreția ca mod de viață. Deși debutează publicistic în februarie 1980, debutul editorial se va întâmpla abia la 35 de ani distanță, prin volumul „Dumitru Chicuș ‘30” (Editura Vinea, 2015). Faptul că în tot acest răstimp, poezia sa, nu doar că s-a copt, dar a și clocotit aidoma magmei unui vulcan activ, o dovedește eruperea poeziei sale prin cele trei volume ce au urmat la scurtă vreme după debut: „O poveste visată din două unghiuri diferite”, (Editura Eikon, 2016), „Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte” (Editura Vinea, 2016), „Despre zboruri căzând” (Editura Grinta, 2017), precum și prin acest al cincilea volum de poeme intitulat „Războiul de marți” (editura Vinea). (…) „Războiul de marți” nu este doar un volum de poezii, ci un adevărat tratat de filosofie în versuri, ceea ce dovedește că Luminița Potîrniche nu este o poetă oarecare, ci posesoarea unei priviri transcedentale ce reușește să vadă adevăruri greu accesibile multora dintre noi. Și tocmai înțelepciunea la care aceasta a ajuns este și cauza discreției sale, căci numai prin smerenie poate omul ajunge la înălțimea tainelor vieții și ale morții. (extrase din cronica “La apa dintre lumi, acolo am șezut și-am băut”, semnată de poetul  Romeo Aurelian Ilie)

icoane de lemn

niște scopiți vindeau în piața mare
mierea de pe buze.
văzusem în icoanele de lemn ceva.
tata scosese o ușă
ca să avem cât mai mult drum.
la răscruce de sfinți și de demoni,
o troiță de stejar.
ghinda asta încape pădurea cu totul.
tata încleiază fibrele pomului vieții
cu propria rășină.
noi nici nu mai știm ce mâncăm
din viii și morții naturii.
mușc din tata și strig,
of, Doamne, de ce nu te doare
foamea aceasta?

festivități urbane

habar n-am ce-i lipsea zilei aceleia
ca să devină posteritate.
poate pânza albă
care îi fusese smulsă
înainte de zori.
i se agățase taina
în scripeții orizontului.
niște oficialități muribunde
trăgeau și tot trăgeau
cerul în jos.
se depuseseră coroane
în gâturile cailor mascați,
li se carbonizaseră copitele
și înapoi nu mai mergeau,
nici înainte.
fanfare de tinichea
intonau imnul locului.
proorocului i se făcuse milă de tot
alaiul acela
și își modificase viziunea.
habar n-am dacă aceea chiar fusese o zi
sau o spaimă
sau o biruire de balaur.
atârnau niște capete fără zmeu
pe stâlpii porții vraiște.
și lumea ovaționa, aclama în delir,
sânge de zmeu vrem,
sânge de lighioană albastră.
și așa străvezii se făceau
ca o plasmă de la un anemic.
nici nu știu ce-i lipsea zilei aceleia
să rămână neterminată.
poate turma ce se așezase pe spate
ca să poată privi vârful monumentului,
poate intriga poveștii
care devenise hazlie.
poate faptul că nici o fotografie
nu fusese salvată
de la ceremonialul masacrului.
doar picioare de acrobată,
burți de carte și popor
la orice rugător.

pipe de lut

pipele tatei de lut.
tata stă sub pământ
și fumează pipă.
face nori de lut.
ramele scot fumul
de acolo de unde
tata stă liniștit fumând

războiul de marți

pe frontul acesta nu cade nici un soldat,
plouă cu schije, cu sugestii finale,
explodează mereu câte nimic,
mai e pârlită o pasăre care trece
de undeva spre altundeva,
cad ouă cu fetuși opriți din evoluție,
câteva pene arse, nici bune de scris acasă,
nici de gâdilat moartea pe la orgoliu.

pe câmpul acesta de luptă însă nu moare nimeni.
se trag duble și se completează gamelele
cu mâncare caldă de la mama,
mercenarii își pun moletiere curate,
e totul atât de aseptic
încât nu te-ai aștepta să vezi eroi
și nici marțea unui război nu e o zi închipuită pentru jertfă.

trece pe deasupra singura ambulanță,
un vultur stârvar, dar din strategia asta
nu se va alege cu nimic.
într-un tranșeu roz căptușit cu mătase
un vierme inofensiv descompune vise de alcov.
lasă pe altă dată devorarea aceasta lascivă,
e totuși marți și se filmează un război
organizat de oameni pentru oameni și prin oameni.
ca un altoi dezlipit se leapădă frățiile,
se pansează conjunctura cu un plasture
pe care este ștanțată sigla profitorului de moarte.

cine avea remușcări că fără el se derulau evenimentele importante,
iată, are acest război cumsecade
într-o incintă asigurată,
cu o presiune convenabilă,
monitorizare atentă,
aer de schimb în respirațiile sufocante.
război de război și totuși marți,
dezertarea ne-ar face pe toți fericiți.

iarnă cu tata

iar e iarnă
tata crapă lemne
pe lângă casă
ele devin solemne
soba le incinerează ritualic
mi-e somn
și în minte descânt
pentru căldura
de dinainte
pisicile se întind
cât dogoarea iubirii
timpul ne face

zile moi
din pacea păstrată
e iarnă iar
fulguiește în cămașa de botez
mi-e bine
va trece apoi un norișor
cu haine noi
cu lumină de veghe
a cui este mâna
care mă potrivește
cu locul acesta
mâna tatei
din lumea asta
în lumea cealaltă
mângâie

paralizie în somn

auzeam tot și nu mă puteam ridica
șandramaua gemea ca un elefant bătrân
mi-am amintit că trăiam într-un ținut temperat
că noi nu avem elefanți care gem
odată văzusem unul și nu l-am mai văzut apoi
se zicea ceva de cimitirul elefanților
dar habar n-am de ce îmi veneau în minte toate astea
eram singur închis ca de obicei
într-o construcție șubredă căreia îi spuneam casă
pe afară cineva zgâlțâia geamurile
râul ramul se întâmpla ceva
iar eu eram din ce în ce mai sigur
că în ținutul meu nu erau eroi
și nici eu sigur nu eram unul
m-am liniștit ca prin farmec
auzeam tot dar nu mă puteam ridica

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Luminița Potîrniche

Citește aici poezii din volumele: Pasărea care a căzut pe masă și Apa nu avea nicio ușă

Citește aici: De vreme rea, Nostalgice

 

Copyright © 2018 Luminița Potîrniche

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.