De vorbă cu Octavian Goga

Genialul “poet al pătimirii noastre” a fost una dintre personalitățile cele mai importante ale României în prima jumătate a secolului trecut. Deopotrivă poet, dramaturg și publicist (biografia scriitorului consemnează că Octavian Goga ar fi debutat la 16 ani în revista “Tribuna”, pe când era încă elev; în interviul care urmează poetul menționează însă o altă variantă), Octavian Goga a fost de asemenea un politician important – dar și controversat - al acelor vremuri (a fost deputat, ministru de interne, prim ministru). Despre Octavian Goga se mai pot spune puține lucruri inedite. 

 

Cu toate acestea, un interviu acordat Otiliei Ghibu, publicat în numărul din 31 martie 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”, cred că nu merită să rămână pierdut în paginile publicației interbelice:

Familia lui Octavian Goga (jos, de la st. la dr.: tatăl, mama, mătușa

 și sora poetului, Claudia; în picioare: Victoria, Octavian și Eugen Goga

“Un scurt răgaz de liniște în casa ce zumzăie ca un stup toată ziua de clocotul discuțiilor politice. E seară. Destul de târziu. Cu tenacitatea proprie gazetarului am parvenit în sfârșit în biroul marelui nostru scriitor. Dl. Goga e atât de obosit încât îmi spune că e nevoit să poarte ochelari negri chiar și în cameră.

- Se fumează enorm la mine. Toată ziua. Iar eu tocmai acum m'am lăsat de tutun. Îmi ard ochii de fum. De zile întregi stau în casă.

Se reculege câteva clipe: scriitorul alungă poate cu greu pe celălalt eu, stăruitor și puternic: Omul de stat. Eu arunc priviri repezi în jurul meu. Simplicitate, sobrietate: un birou masiv, bine lustruit, o canapea mare și două fotolii tapisate în rips dungat cu maron și galben șters, perdele lungi în aceleași culori. Câteva tablouri, două-trei desene. Un bronz pe birou. O marmură într’un colț. Un covor greu pe jos. Nu văd cărți. Într'un colț un “clasor" american.

Octavian Goga 

pe terasa castelului de la Ciucea

- Ceea ce îmi ceri d-ta e un fel de anatomie sufletească și intelectuală. Voi răspunde întrebărilor cât mai sincer, cât mai spontan. M'am născut acum vreo cincizeci de ani și câteva luni, într'un sat de lângă Sibiu, Rășinari. La poalele Carpaților. Cel mai interesant amănunt din istoria satului meu: n'a făcut niciodată parte din iobăgia din trecut. Era una din acele comune pe care stăpânirea ungurească le numea “fundus regius", iar în vechile noastre zapise “slobod, crăiesc sat". Rășinarii prezentau tocmai din acest motiv o puritate de rasă absolută. 6000 de suflete, 6000 de români. Trei străini: jandarmii!

Părinții mei: unul de la munte, altul de la șes. De aici dualitatea sufletului meu: muntele, prin psihologia lui, e contactul cu realitatea, tendința spre acțiune. Câmpia dimpotrivă: orizontul larg, avântul blând al nostalgiei. Aceste două elemente congenitale s'au transmis intact sufletului meu. S'au alăturat fără să se îmbine. Iată explicația celor două îndeletniciri ale vieței mele: politica și literatura.

 

- Ce v'a rămas mai puternic întipărit în minte din copilărie?

- Satul, așa cum era el atunci. Cu toate că numai până la vârsta de nouă ani am stat propriu zis la Rășinari şi cu toate că viața mea nu era aceea a unui Șăran. Şi dinspre tată și dinspre mamă sunt coborâtorul unui neam de cărturari. Familie de intelectuali ardeleni, așa cum era înțeleasă această noțiune acum 40-50 ani. Străbunicul meu, care a murit la 1812 și care se numea Preacucernicul protopop Sava de la Rășinari, a lăsat în urma lui foarte multe scrieri. Unele proprii, cele mai multe copiate. Parte din aceste manuscrise se găsesc azi în muzeul de la Petrograd; altele la dl. Weygand din Lipsca; unele le-a trecut dl. lorga la Academia Română. Aici se află o foarte frumoasă copie după “Învățăturile lui Neagoe Basarab". Una singură se mai află azi în posesia mea.

Tatăl mamei mele, și el protopop, a fost profesor de muzică la seminarul din Sibiu și prieten bun cu Cipariu. A trăit vreo trei ani la R.-Vâlcea, pe vremea revoluției din 1848, adăpostit la un boier din neamul Glogovenilor. El a adus, cel dintâi, în satul și neamul meu, amintiri personale, cântece și povestiri, care-au făurit mai târziu indisolubila legătură sufletească dintre cele două provincii românești, aflate dincolo și dincoace de straja Carpaților.

Poetul -  însoțit în plimbări 

de câinele său favorit

A scris și mama mea, chiar și versuri. Le-a publicat în “Familia" de la Oradea Mare. Atmosfera timpului în care m'am născut eu era aceea a celei mai sălbatece persecuții a românilor din Transilvania. O opresiune, ramnificându-se până în cele mai mici îndeletniciri ale vieței de la țară. Ea trezea firește proteste, revoltă. Eu m'am născut cu pumnii strânși. Sufletul meu s'a hrănit din primul moment din și pentru revoltă. E cel mai puternic sentiment ce m'a călăuzit în viață și din care a crescut formula mea literară.

De la început am fost un observator pasionat al satului. Mi-am dat curând seama de absoluta importanță a acestui nucleu social. El formează osatura statului nostru. Îmi plăceau șezătorile. Dar nu la Rășinari. Oamenii de la munte visează mai puțin. Mergeam într’o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu. Acolo găseam o atmosferă de nostalgie, de căldură sufletească. Acolo am înțeles suferința milenarului jug, mai bine decât aspra dârzenie a neamului dinspre mama. Mă întorceam încărcat de muzică și de durere.

 

Poezia “Atunci și acum” – semnată “Tavi”
publicată în numărul din 12/24 decembrie 1897 al revistei “Tribuna” (Sibiu)
consemnată în biografii ca fiind prima publicare a unei poezii
semnate de Octavian Goga

- Primele mele încercări literare? Pe la 9-10 ani. Am publicat la vârsta de 14 ani în “Revista Ilustrată" de la Gherla. Mi s'a răspuns atunci la “poșta redacției": “ziua bună se cunoaște de dimineață!"

- O indiscreție! Primele versuri erau de natură lirico-erotică sau socială?

- Starea mea sufletească nu-mi îngăduia să vorbesc despre sentimentele mele personale. Chiar și primul volum, publicat în 1906, nu conține decât două-trei timide poezii erotice. Un fel de pudoare mă oprea să vorbesc despre mine, văzând atâta suferință și nedreptate în jurul meu. Notez: a fost pentru mine totdeauna un subiect de curiozitate literară felul de a scrie, inspirația mai mult senină și idilică a marelui poet ardelean G. Coșbuc. În țăran eu am văzut un om chinuit al pământului. De aceea nu m'a influențat Coșbuc, cum nu mă putuse influența nici Alecsandri.

D-na și dl. Octavian Goga

- A avut totuși influență vreunul din marii dv. înaintași asupra concepției dv. literare?

- Da! Una mare, covârșitoare: Eminescu. Întâmplarea făcuse că, prin 1870, Eminescu ajunsese în peregrinările sale, prin satul meu. Tatăl mamei l-a ajutat atunci să treacă înapoi în țară, fără pașaport, așa cum venise, pe la vama Cucului.

- Ce educație literară precumpănitoare ați avut?

- Cea germană! Am avut din primii ani ai copilăriei sub ochi baladele lui Uhland. În bunele traduceri germane am citit cele mai de seama opere din literatura universală și, începând cu Goethe și cu Schiller, toată literatura germană a veacului trecut, cât și aceea a scriitorilor germani de până la 1914. Niciuna nu mi-a pricinuit însă o așa numită criză de conștiință.

- V'a sguduit așadar o carte, mai mult decât oricare alta?

- Da. Raskolnikoff a lui Dostoiewski. Eram student la Budapesta. Aveam douăzeci de ani. Atmosfera de sumbru messianism din această magnifică capodoperă rusă și’a înfipt adânc ghearele în sufletul meu. Aproape un an de zile am fost ca bolnav. Ajunsesem să mă conving că va trebui să las cartea, să mă întorc la țară și să mă însor cu o fată de acolo. Copilul ieșit din această uniune avea să fie apoi Messia Ardealului!

- Din ce îndemn ați scos revista “Luceafărul"? Imboldul firesc al unei tinereți entusiaste, dornice să dea cât mai curând năzuințele și străduințele sale literare luminei tiparului?

- Nu tocmai. Eram vreo 300 de studenți la Budapesta. Între 20 și 23 de ani. Adunați la învățătură, ne-am dat seama că așa cum urmăm cursurile universitare, eram chemați să devenim un fel de ieniceri ai culturii străine odată înapoiați pe meleagurile noastre. Am dejucat intențiile celor care căutau desnaționalizarea Ardealului, prin noi, fii ardelenilor. Crezul nostru literar se vede din titlu: Luceafărul, adică Eminescu. În subsolul unei case din metropola ungurească, singularizați sufletește și diferențiați de ceea ce era în jurul nostru, întocmai ca dinamitarzii, pe sub pământ, am lucrat la prăbușirea imperiului austro-ungar. Și-am reușit.

“Cântărețul Ardealului” 

la masa de lucru din cabinetul de la Ciucea

E destul de târziu. Aș mai avea atâtea de întrebat. Liniștea e desăvârșită în jurul nostru. Aș vrea să aflu unele reminiscențe din prigoana politică de care nu a scăpat nici “cântărețul Ardealului", înainte de război, în Transilvania. Nu știu de ce, dar am impresia că interlocutorul meu preferă să rămână pe terenul neutru al vieții sale literare. Totuși îi mai smulg o mărturisire:

- “Domnul Notar" a fost scrisă la 1913. Am făcut atunci prima mea experiență politică. Plătită scump de altfel. Printre altele era să mai fac un an și jumătate de închisoare. Făcusem trei luni propagandă electorală în județul Arad, candidat la alegerile din 1910. Am ieșit în balotaj și a trebuit apoi alte trei luni de zile să umblu din sat în sat, astfel încât am avut prilejul să cunosc foarte bine toată administrația statului maghiar.

- O ultimă rugăminte: unele curiozități din viața dv. literară!

- Curiozități? Știu eu, ce v'ar putea interesa?

- Orice!

Din felul cum își pleacă fruntea foarte obosit în mâini, îmi dau seama că am început să abuzez. Totuși insist…

- Poate v'ar interesa că poezia mea “Oltul", am scris-o cu mult înainte de-a vedea frumosul râu românesc, și anume în “țară", la Călimănești. Era iarnă. Am stat acolo o lună de zile pentru a-mi pune la punct o lucrare literară. Îmi amintesc un peisaj: munții înhorbotați în zăpadă, Oltul isbucnind pătimaș din strânsoarea vremelnică a gheții. Pe șoseaua troienită, un popă călare… “Clăcașii" am scris-o într'o grădină a Charlottenburgului…

O mână adumbrește ochii obosiți, cealaltă odihnește pe marginea biroului. Aproape un ceas și jumătate. Dar cât de puțin redau cititorilor din tot ce-am ascultat în acest răstimp… Un popas de înaltă reculegere…”

Sursa: articolul “Cu prilejul unei aniversări” – semnat Otilia Ghibu-Silviu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 martie 1932 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor