LUMINIȚA POTÎRNICHE - DE VREME REA

 

 

de vreme rea

se dezlipesc picioarele subțiri
de pe pata făcută cu ochiul
ce nu s-a încleștat se despoaie
este o dată în calendar goală pușcă
miraculos noi toți ne facem mari
când trebuie să punem sus
ceva căzut în el însuși
cu o scăriță în buzunar
un arhanghel orb
aprinde felinarele
de pe strada de sfoară
doar când se face frig în rouă
umedele umbre
desenează case pentru nevoiași

nevăzutele

singurătăți mature,
umbrele iau forme de vrăjmași bătrâni.
niciodată pericolul nu e tânăr și zvelt,
doar viclean împăturit în haine de carne putredă.
oblonul mai taie reflexia,
o ascunde pe undeva.
unde nu-i lumină nu-i nici teroare,
nu vezi nimic dincolo de întuneric.
e o ploaie sau doar o sugestie de subordonare.
îmblânzitorul de stări
face minuni cu acalmia aceasta,
o ascute la capete
și o înfige-n dușumea.
se vor ivi de undeva ielele
să joace în jurul nevăzutului,
nesurprinse de nimeni.
să nu rămână mut, surd, neom,
cel care nu viețuiește încă.

rochii cu suflet

în strâmtoarea unei rochii
vei găsi un suflet mototolit
nu uita să scuturi bine
toate coloratele cârpe
care șterg rușinea oglinzilor aburite
cât argint rămâne pe mâinile
care astupă gura pânzei


testament

așa mi-a spus
vei rămâne un timp după noi
ca să frămânți pământul
ca să ne scoți primăvara din bordeiele de zăpadă
nu vom vedea iarba
dar o vei mai vedea tu
și îi vei spune câteodată mamă
câteodată tată
alteori nu îi vei spune nicicum
atunci îți va spune ea
ești cu noi


pacient

dacă stai prea mult pe un scaun
într-o sală de așteptare
vei simți după un timp
că nu ai nici o legătură cu tine
bonurile mai mici își fac loc
în fața bonurilor mai mari
doar ție ți se pare că nu ai nici un bon
deși te ții de o bucată de hârtie
pe care asistenta intramurală
a migălit niște litere chinezești
scrie acolo de ce ai ce n-ai
dar pentru asta ți se ia o taxă de înregistrare
și un litru de sânge de primăvară
apos și prefăcut
cu oamenii
care ies din halate
și din răbdările prescrise
ca niște sultani din pernele haremului
personal nu am nici o legătură
cu modul acesta de levitație
bonul meu este o imprecație

rar om

vei zări oameni doar din an în paști
apoi sufletul va face cataractă
anul va fi prea alb
albeață opacitate de cristalin
iar paștile nefiind la dată exactă
vei putea fixa puțin spre deloc
pata aceea luminoasă care-și va zice om
el zice el crede
el poate vede
tu nu mai simți
decât cum îți închipuiai
singurătatea

pomelnice

și vine un timp când iubiții mor de bătrânețe
și tu îi pui în capul oaselor în lungi pomelnice de primăvară
să vadă și ei cerul înstelat de cireși
să guste și ei din mierea de pe degete de albină novice
de toate li s-a dat și li s-a luat apoi
cu aceeași larghețe
în coșuri de nuiele
stau acoperite regretele lumii
dar cum să te cheme ca să știi
că din toate nu vei primi
decât pâinea unui praznic al fluturilor
la a doua judecată


turist de voie acum

te poți plimba prin casa unui bătrân
ca prin propria ta viață
fără a te teme că depășești
limitele pereților
pragul de sus
vecinătatea cu tine
în cale îți va ieși un păianjen
cu picioarele încurcate în ațe
de care te-ai temut în copilărie
dar uite câtă pânză cu bucurie a țesut
fără război
pe la orele prânzului
ți se va face o foame de lup tânăr
dar oasele dinților îngălbenite
vor pune de-o supă
pe un ochi acoperit de cataractă
focul mai dăinuie doar pentru că
vin serile răcoroase
când sare înspăimântat un cuc de lemn din ceas
strigă ceva de frica de a nu fi ars
de a nu rămâne singur într-a timpului colivie
mai pe seară ți-ar veni și ție să sari coarda
iată te-ai împiedicat de un covor uzat
cu o pată de soare pe el
drept pe mijloc
unde bate oglinda când o ia somnul la răscolit
ai putea să stai puțin
sunt un fotoliu un pat o canapea
toate libere
undele plutesc
nu se așează
tu poți doar să-ți permiți acest lux
tu ești încă doar un vizitator
tu mai ai șansa unei ieșiri
protocolul nu te-a digerat încă
e sătul de mărturii pe celuloid și șoapte spuse aparatului auditiv


final de poezie

ce rămâne în poetul bătrân
o stare copleșitoare
care dă nume tremurate imaginilor neclare
o mână nevăzută care trage linii întrerupte
pe care cresc ciocârlii boabe de strugure
bile de consistența picăturilor de rouă
un medicament minunat pentru sfârșeala din calendar
doi în loc de unul
doar pentru că la crepuscul vederea dublează
precizia ezită renunțând
simetria culorilor din naștere
și din finalul cu scară șubredă
dacă tot nimic nu mai este cert
o metaforă îndreaptă lipsa de corectitudine
către un cer rezistent dinamic
unde sunt toate reconsiderările vieții
poartă în grijă spaimele inadecvările sintagmele cu licență de dobândit
picăturile de geniu irosind firescul rămas nefolosit
finiș cu pronunțări prețioase niște tablouri care glisează dedublând
ceea ce odată îți imaginai
și iată cum se arată de fapt
ceea ce nu era necesar                                           
în inspirație se ascunde forma unei fugi
cu tine în brațe dispărând


dezgolire

am început să-mi iubesc greșelile
din dulap cad schelete de molii
ce au ros straiele nălucilor
până le-au dat de gol

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Luminița Potîrniche, Nostalgice
Citește aici poezii din volumele: Războiul de marți, Pasărea care a căzut pe masă și Apa nu avea nicio ușă

Copyright © 2023 Luminița Potîrniche
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.