MIHAELA OANCEA - TĂCERI ÎN FORMĂ DE OAMENI
cum se nasc fluturii
sunt construcție cu ochii deschiși
numai pe dinăuntru.
vocea mea se poate împrumuta
contra unei ample tăceri.
vizitatorii o pun la ureche
și se-ndrăgostesc de o rană
ce nu le aparține.
apoi se plimbă înduioșați
prin săli cu diorame fosforescente –
printr-o junglă de scene cu ochi
care nu clipesc.
cu toții își scutură ploaia de pe pleoape
și mă privesc minute în șir
fără să știe
că așa se nasc fluturii – din cicatrici.
nu există ieșire - doar ploaia care cade
și umbrele ce dansează. doar scaunul
care nu vrea să mai fie scaun. și zilele
în care plângi sau râzi
(oricum nu mai știi diferența!)
nu există ieșire – doar tăcerea
cu limbă de rană. doar scaunul
care se leagănă
respiră în locul tău și strigă
că totul e pe inventar
până și greutatea ta
de om obosit.
gustul unei amintiri viitoare
uneori simt
că Dumnezeu ne-a plămădit
ca să privească prin noi
tristețea lumii.
ne-am iubit
ca doi oameni care știau prea bine
că nu vor dăinui.
poate de aceea
fiecare atingere
avea gustul unei amintiri viitoare.
între noi
timpul bătea
precum o inimă obosită de adevăr.
și-am înțeles că iubirea
nu ne salvează
ci ne întoarce în tăcerea
din care lumina se învață pe sine.
asistăm cum Bloom și Daedalus
la defilarea amintirilor noastre
a dorințelor cu muchii fumegânde.
toate nerostitele
tot ce a înnegurat văile
tot ce a înseninat absențele
se ghemuiește
între coastele albe ale timpului.
două potcoave șovăie
în noaptea viscoloasă. noi
dăm în mintea frunzelor.
dimineața ce nu a existat niciodată
intru în ceainărie. te aștept
cu răbdarea unui lift blocat între etaje.
ceasul merge înapoi. cu fiecare secundă
pierd câte o amintire –
se șterge mirosul primei iubiri.
dispare chipul mamei iar inima
bate cum un tambur. din stradă
năvălește ploaia
umflată ca un cadavru adus la mal.
în mâini ține o fotografie - a mea
dintr-o dimineață ce nu a existat
niciodată.
pasărea din osul hioid
sunt clădire fără ieșire. clădire
cu ecou în podele.
scârțâi a memorie. curioși
câțiva poeți mă vizitează
și fură praf de pe nervi
să-l amestece cu cerneala.
al doilea popas se face în plămâni.
aici plouă cu fluturi. dintotdeauna.
încheieturile sunt și ele
simple ferestre
prin care mai trec oamenii pierduți.
din când în când
un lift îmi urcă prin vertebre
și aduce călători
dornici să atingă
rădăcina unui fulger.
ultima lor oprire e osul hioid -
pasăre frântă
care încă mai cântă
sub apă.
mi-am îmbrăcat liniștea
ca pe o rochie de duminică
prea albă
pentru tăcerile mele
prea simplă
pentru tot ce n-am spus.
ochiul meu stâng a devenit fereastra
care a plâns prea mult și-a învățat
să nu mai clipească.
ochiul meu drept
nu mai visează. doar vede.
și totuși
într-o zi voi clipi
iar geamul va crăpa
pentru că în sfârșit
nu va mai rămâne nimic
de uitat.
de-a pescuitul
tata spunea că fiecare
e așa cum îl îndeamnă inima să fie
că ne prindem cu toții într-un joc fulgerător -
fluturi minusculi de noapte - și e o muncă
de fiecare clipă să rămâi nepătat.
încă nu știu ce le-aș putea spune
celor ce își trec compasiunea de pe un picior pe altul
au gerul tăios în cuvinte și uită că blândețea
se crește la foc mic
pentru ca oamenii să lege rod bun.
știu doar că fiecare va rămâne în talion
cu peștii pe care îi prinde.
din obișnuință
am adunat tăceri în formă de oameni -
fire de anotimpuri
cărora nu le mai număr plecările.
probabil că fiecare își poartă durerile
ca niște fluturi negri sub piele.
plouă. în fiecare picătură
se ascunde cineva care a plecat.
mă așez în dreptul fereastrei -
nu aștept. doar învăț
cum e să taci
mereu în picioare
cu fața spre zbuciumul lumii.
Citește mai multe poezii aici:
Citiți aici poezii din volumele:
Copyright © 2025 Mihaela Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment