MIHAELA OANCEA - FRUNZE, CENUȘĂ ȘI SEMINȚE

frunze

trăgeai plapuma peste ochi
și sperai să fixezi în șuruburile memoriei
tot ce ți-era mai drag

alteori deschideai ochii cât mai larg posibil
să înveșnicești ceea ce peste ani obișnuiai a derula
înainte și înapoi
până îți luai gândul
brusc ca un râu nevoit să-și schimbe albia

nu știai pe atunci că toate se vor preface în frunze
că trecutul trăiește în tine doar până ce și tu
te vei transforma într-o frunză

cenușă și semințe

îmi spui că până și somnul tău înfășoară dureri
pogorâte din mamă în fiică
răni invazive și-ai vrea să-mblânzești surpările
cu o bătaie de pleoape

se ascut seceri pe treptele timpului – mâine
iarba ce țipă-n ferestre se va cosi

în cimitir
ploaia biciuiește aerul leneș până alungă
marea de oameni strânsă ca-n Benares -
în lumina moale a candelei se încheie
încă o zi

vânt și liliac alb

înaintez cu vântul în față.
sticloase, sprâncenele prind chiciură.
de jur-împrejur, siluete elastice șoptesc
o poveste apocrifă despre casele fără ferestre
din vechiul babilon.

deprind limba îngerilor și înaintez
ținând în mâini un buchet de flori albe de liliac.
se luminează. știu că ziua în care mă voi opri
e tot mai departe.

încete otrăvuri

nimeni n-o putea tămădui -
fericirea îi era fântână în care se apleca
până ce totul în jur se întuneca

o aflai ca o fereastră a biruințelor imperfecte
aproape ascunsă dincolo de hotarele memoriei
într-o simplitate rustică

tăcerile ei geometrizate se pulverizau
în alveolele timpului – dureroase și încete
otrăvuri

târziu

te priveam încercând să rețin cât mai multe detalii
mă încăpățânam să cred că încă mai e timp
că neuronii din inimă nu știu chiar totul

acum mai desprind din memorie surâsul tău
când adunai târziile castane
aroma dulceagă de peltea arsă și mâinile unui copil
ce desena în zahărul pudră
clovni care trăgeau peste ei spuza stelară

apusurile ronțăie miriștea - pe întuneric
lumea se va învechi

risipire

după o nemiloasă grindină – tăcere larvară.
în chenarul gol al ușii
un copil desenează chipul mamei - pe curbele morții
se face liniște.

amintirile dorm în cuiburi - treptat
li se vor risipi oasele.

ceață

miriște ce întinde spre cer
brațe osoase. strigăt galben de inutilitate.

din căușul ceții
o pisică pândește ferestrele ce-au învățat
cum se moare bărbătește.
 

rană și cămin

în asfințitul moale, ferestrele capturează chipul copilului
cu un mănunchi de mușețel în mână –
pruncul e singurul atent la muzicianul de la marginea
bătrânului pod.

ca niște cineaști de pe banchetele unor cafenele pariziene
din anii 30, ferestrele scrutează împrejurimile,
volutele iscoditoare ale sânilor fecioarelor ce-aleargă
prin lanul de grâu,
liniile suple ale norilor cu guler rigid, tip stuart,
ori chipul bruegelian al poștașului obosit de pe drum.

asemenea unor martori tăcuți, ferestrele adăpostesc
glasul sângelui ciuntit de grenade;
ele sunt sacerdoții cu pupilele inundate de lacrimi
în fața neputinței și a morții.
ferestrele sunt ochelarii noștri de regăsire -
o rană vie și un cămin.

în urechea pământului

ți-ai da silința să privești cum ar sui melcii pe osul frontal
lăsând mărturie despre înflorirea gândurilor
cu aripi de păpădie
dar văzul ar fi fulgerat și despicat
până la lemn

ți-ai aduna forțele pentru a striga către neamurile sălbăticite
și ascunse în starea de umbră
dar cuvintele ar cădea în urechea pământului și de acolo
ar crește un mesteacăn cu grai de scoarță albă
nedeslușit de cei ce mișună prin beznă

întunericul fiecăruia va stinge candela ce ar putea lumina
drumul nostru înapoi

departe

de draperiile verde mentă/de ploaia
ce se-agață de plafoane/de ferestrele ucise

departe de visurile uscate cum Atacama/de gratiile
după care umbli tiptil/departe de
nebunul ce întunecă decorul cu o crudă injectare
de lumină -

viața îți încape într-o valiză

despre regăsire

aș vrea să fac nod unor clipe – ferestre spre cer
să pictez visele cu turbioane de senzații pastelate
să-mi tatuez rubensienele forme ale bucuriei ori
să văd îndrăzneț precum Kubrick

aș vrea să nu fim nevoiți vreodată să vorbim
despre sângele plin de grindină și cutremur
despre simțirile cu marginile ciobite
despre fuga fără picioare și nicicând
despre plecare, ci doar
despre regăsire

albastru cenușă

din locul în care își înalță cerul tulpina
greierii se-avântă spre tâmpla nopții
în timp ce fereastra cu irisul albastru cenușă
își flutură marama de borangic și-adulmecă
mireasmă de smirnă și crini

în zori, de pe o căpiță de otavă
o barză vestește noi și noi
începuturi


(poezii din volumul în pregătire)

Citește mai multe poezii aici: Mihaela Oancea - Isabelle (creșteri și surpări), Mihaela Oancea- Ca o umbră tainică

 
Citiți aici poezii din volumele: Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017), Adagio (editura Limes, 2019), Scrum de havană (editura Grinta, 2018), Praguri (Editura Universitară, București, 2021), De-a viața (editura Limes, 2024)

Copyright © 2022 Mihaela Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.