MIHAELA OANCEA - ISABELLE (CREȘTERI ȘI SURPĂRI)

creșteri și surpări

o tulbură întregul cocteil de zgomote/
de chipuri indiferente ce zvâcnesc
iritând pupila/turbioanele de gesturi
nedomesticite ce se ițesc
în spațiul unei clipe/
foșnetul abraziv
al cauciucurilor antiderapante
întipărit deja pe marea
arteră de circulație/
senzația că se află în fața
unui clopot de sticlă
ce se va prăbuși din clipă în clipă
în tăietura adâncă a dimineții…

Isabelle nu mai are plămâni să respire -
un gest de neiertat i s-a întipărit
în memorie - o urmărește în trepidația
zilei ca o piază-rea/
o studiază ca pe o insectă/
îi simte oboseala din oase
dar și acele suprapuneri
de creșteri și surpări concomitente
care o zăpăcesc

în rochia cloș de mătase albă
Isabelle coboară scările
ca o mireasă leneșă ce știe
că nu se va mai întoarce

dependent

de micile ei arcuiri ale spatelui/
de biotopul curiozităților încă nedefinite
cu variații de salinitate
aidoma apelor salmastre/
sedus de aerul salubru respirat simultan
și mai cu seamă de diminețile alpestre
începute sub semnul unui macarons de zmeură -
realități indispensabile
ca nitroglicerina administrată sublingual -

sculptorul și-a urcat de ceva timp
teama de moarte
pe soclu

prima liniște

existențele ce-mi zvâcnesc în tâmple
se rarefiază cum ochiurile unui năvod
îndelung folosit
din oasele generațiilor de mai înainte
reconstitui aidoma lui Cuvier
imaginea proaspătă a începutului -
prima liniște

arheologică 

adâncit în detaliile realității devitrificate
te-ai pierdut
în acordurile unei muzici peruane
și în sunetul viu
al unui cunoscut pocal de ceramică -

recent
scafandrii au descoperit
în arhiva unui muzeu subacvatic
rămășițele tuturor hărților
pe care ți le-am întocmit
de când ai plecat
în nerostire

opalescență

Isabelle obișnuiește să spună că luna
are gust opalescent -

mintea i-o ia razna - uneori
nu se poate decide dacă oglindirea
capturează treptat câte un strat
al realității obiective
ori dacă adaugă ceva existenței

e convinsă însă că ființa creează
atât intervalul mutilant al limitelor
al opțiunilor ce se cuvin respectate
cât și ramurile nerostitelor
ce sar adesea de pe șine urlându-și
opacitatea

deși boala o agasează constant
precum Mîșkin pe nevroticul Ippolit
deslușește conturul necontaminat
al regulilor subînțelese
ce aparțin conștientului
până la vărsarea lui
în marele ocean opalescent

mărturie despre mărginirea ființei

Isabelle caută în praful ultimei prăbușiri
o dinamică a lucrurilor

într-o blândă înșelare a simțurilor
rulează o țigară cu tutun brazilian
creând cu râvnă metamorfoze în lanț

în urma acestui proces eidetic
poate fi ce vrea –
arhetip al înțelepciunii cum Obi-Wan Kenobi/
Ivan Ilici cu moartea coaptă în trup/
zdrențurosul, dar devotatul domn Osache
ce îngheață la picioarele stăpânului -

însă orice ar face
se simte ca un prunc
expulzat într-o realitate distopică -

Isabelle continuă cu mișcări domoale
a decupa ferestrele
unei comunicări ratate

drum de întoarcere

Isabelle caută prin hieroglifele spiritului
drumul de întoarcere – primul drum -
(până și ploaia se străduie să-și amintească
ce a fost ea
inițial)

dacă închide ochii vede rododendronul înflorit
și pe sine alergând liberă ca o libelulă

brusc sub arhitrava timpului
întristarea se ascute
biciuie asemenea curentului galvanic
și-i fără de leac
ca o durere a unui membru amputat

cu maxilarele scrâșnind
afectate de un bruxism neașteptat
revede toate existențele – într-o odaie fără uși
se ghemuiesc unele într-altele -

din interior răzbate pentru o vreme tânguirea
unor insecte sufocate
apoi se năpustește biruitoare
liniștea

întoarcere spre sine 

conveniențele o plictisesc teribil
drept care Isabelle preferă să se retragă adesea
din tumultul în care atâtea suflete se înghesuie
sub zodia durerii

răsfățată de răcoarea livezii
adoră să stea în balansoar
și să-și bea ceaiul cu aromă de lămâie și cuișoare
(doar motanul mai toarce din când în când
tulburându-i încercările de reprezentare spațială
a liniștii)

când greierii își fac apariția
deja orice grijă pare confiscată
pentru eternitate

instantanee licantrope

foșnitoare
luna i se lipește de trup răsucind de jur împrejur
filamente ce apără scafandrii
surprinși într-o accelerată desfășurare marină

flash-uri fosforescente zgârie pupila -
din tâmplele ei țâșnesc pești bizari cu boturi de lup
ce electrocutează
cum pistolul cu impulsuri electrice -

teribilă premoniție
precum un autoportret
cu ochiul scos

aceleași scări

urcam
tu coborai sătul de o lume inaccesibilă
neliniștitoare cum muzele lui Chirico

cine e cu adevărat bolnav – m-ai întrebat -
cel ce dă frâu liber durerii sau cel care
o stăpânește?

am tot înaintat
la jumătatea scărilor am privit în urmă -
eu coboram în fapt și tu
urcai

cicade și flori de cireș

într-un mariaj al infinitelor tonuri de alb
cearceafurile te înfășoară - crisalidă
la îndemâna unui bici al providenței

spaima te studiază ca pe o insectă
rostogolită de la est la vest

afli că moartea nu-i decât un dezechilibru
accidental
un copil cu flori de cireș în mâini și- o cicadă
pe buze

cubul

dincolo de chilia spaimelor nerostite
de zgomotul galeriilor purpurii
cu nervurile încă pulsând
pe vasele cretane
ori pe zidurile palatelor minoice
e cubul alb - sanctuarul perfect -

aici, dați-mi, vă rog, un hamac
și nu mă trimiteți din nou
pe pământ!

treptat

îmi colonizez ființa cu filamente de nori -
am chiar un laborator experimental
cu design șic

aici amintirea ta e iarba
din perioada noastră de nebunie
în care am stat departe de oameni

e o epitomă
a neînțelesei stări de grație
simbolic anulate
mutilate de o placidă uitare

din orice parte mă privești
devin incandescentă

culori

acel mâine are trupul secționat -
Isabelle vede
cum șurubul ce ține totul laolaltă
începe a se desface

nimeni nu-i poate spune
ce fel de strigăt va desena luna
în următoarele nopți -
uneori aleargă prin peșteri de caolin
și plânge roșu saturn/
alteori e substanța inflamabilă
ce țipă verde-albăstrui

sub ogiva gotică – umbra violetă
a unei flori galbene

păpuși ninot

strigătele
se ramifică mașinal

o mână le răsucește ca un tirbușon
în plămânii tăi - cu învelișul umed
sunt împrăștiate
de la o generație la alta

Isabelle le consideră păpuși ninot
ce trebuie incendiate

dacă n-ar fi crezut povestea lui

Isabelle n-ar mai fi vrut nicicând
să întârzie diminețile

nu s-ar mai fi lăsat fascinată
în deplină singurătate
limitele/țărmurile/
marginile embrionare autopsiate
n-ar mai fi prins noapte de noapte
în nervurile ei
visele celor adormiți

dacă n-ar fi crezut
nici n-ar fi visat împreună
dar ce păcat însă
că oamenii uită
uită că uneori
visează fascinant de absurd!

Citiți aici poezii din volumele: Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017), Adagio (editura Limes, 2019) și Scrum de havană (editura Grinta, 2018)

Citește aici: Mihaela Oancea - Frunze, cenușă și semințe și Mihaela Oancea- Ca o umbră tainică

 

Copyright © 2020 Mihaela Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.