MIHAELA OANCEA - PRAGURI

 

Mihaela Oancea – Praguri (Editura Universitară, București, 2021): Volum distins cu Premiul al II-lea în cadrul Concursului de manuscrise „Împlinește un Vis”, secțiunea Poezie, ediția I, organizat de Editura Universitară, 2021.

PRAGURILE sunt treptele urcate zilnic întru desăvârșirea ființei noastre. Sunt situațiile-limită, încercările care pot distruge și, în egală măsură, salva, contribuind astfel la rezultatul scenariului ontologic.

Isabelle sau ferestrele unei comunicări ratate

Isabelle, de o sensibilitate ultragiată, ușor nevrotică, se abandonează unor lungi reverii, tăind, în general, legăturile cu lumea tulburată, superficială și meschină. Un sculptor e salvat de iubirea femeii. În tandem, cei doi se descoperă atât în tăcere, cât și prin cuvântare, încredințați că vorbele pot săpa, răni, ori, dimpotrivă, pot fi izbăvitoare. Din păcate, între ei apare o falie ce nu poate fi surmontată. Pentru o vreme, puloverul lui de cașmir, aroma de tabac devin realități ce o urmăresc și o determină a căuta sensurile acelei fericiri nenorocite. Fascinată de liniștea și adâncimea tăcerii, Isabelle o va reconfigura, se va refugia în armonicele lui Vivaldi, va desface astfel nodurile ce-i vor elibera ființa. [1]

opalescență

Isabelle obișnuiește să spună că luna
are gust opalescent –

mintea i-o ia razna - uneori
nu se poate decide dacă oglindirea
capturează treptat câte un strat
al realității obiective
ori dacă adaugă ceva existenței

e convinsă însă că ființa creează
atât intervalul mutilant al limitelor
al opțiunilor ce se cuvin respectate
cât și ramurile nerostitelor
ce sar adesea de pe șine urlându-și
opacitatea

deși boala o agasează constant
precum Mîșkin pe nevroticul Ippolit
deslușește conturul necontaminat
al regulilor subînțelese
ce aparțin conștientului
până la vărsarea lui
în marele ocean opalescent

sincronism

la ieșirea din garderoba
cinematografului
Isabelle privește jetonul -
pentru o clipă
simte atingerea puloverului
de cașmir
și aroma lui de tabac

în aceeași clipă
într-una din lumile multiple
îndrăgostiții
se-mbrățișează pe bulevardul Voltaire
convinși
că vor avea mereu la picioare
Parisul

Praguri autopsiate

Faptul că suntem, în definitiv, nimicitor de singuri, iar moartea ne face zilnic semne cu mâna, reprezintă o realitate greu de îngăduit. Aceeași tăcere constituie și aici “baypass-ul ce ne vindecă rănile”. Și totuși, uneori, sporovăiala despre moartea injectată în sânge și-n limfă poate fi o pârghie spre acceptare. Cu toate acestea, neputința de a-ți salva propria mamă aduce, invariabil, durere. Poți doar să speri ca pământul să mai aștepte. „Omul – pasăre în picaj/ până în măduva/ lutului” caută a înțelege că viața e un cumul de condensări și disipări, de suișuri și păvârnișuri cărora trebuie să le deprindă rostul ca să se poată bucura de partea plină a paharului. [2]

să stăm la taifas

să stăm la taifas propui -
mai e puțin și se va rumeni berbecul
sacrificat pentru praznic –
să sporovăim așadar
despre moartea
injectată în sânge și-n limfă
despre câte erori s-au strecurat în program ori
despre modul în care năpădesc slăbiciunile

e întuneric - ochii motanului sticlesc
în preajma focului
ce-ai zice tu dacă am sta îmbrățișațe -
în noaptea asta sunt așa de mulți
licurici..


nu plâng niciodată

morții nu plâng - sunt fără doar și poate fericiți
ei știu că schimbarea e singura constantă
și învață graiul pietrelor așa cum
noi învăţăm să ne adaptăm stâncilor, nu invers

își trăiesc eternitatea cu ochii cum ferestrele
deschise spre ceea ce scapă simțurilor, minții
cât despre muțenia lor: e doar o comunicare
de joasă frecvență
pe care noi nu o putem recepta – o comunicare
complexă cum vocabularul cetaceelor

se mai spune, pasămite, că mortul orice ar face
nu-și poate extirpa singurătatea
însă niciodată nu sunt singuri – doar înainte au
fost..

cu cămășile înflorite și brâiele verzi
joacă, iată, prin aerul răcoros de martie -
și nu plâng, nu plâng niciodată,
fiindcă știu ce povară ar fi lacrimile lor
pentru cei rămași în urmă

Carcera – sfâșiere haute couture

Instantaneele poetice sunt inspirate din ceea ce se poate observa în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței (de la Sighet), al celui de la Pitești și nu numai..Consider că precizarea în sine e suficientă cititorului avizat pentru a înțelege și a cuantifica proporțiile acestui tip de suferință, pragurile durerii, acel urlet subpământean ce îndeamnă, desigur, la neuitare. [3]

sublata causa, tollitur effectus

cei din vagoane aveau ochii liniștiți
injectați cu 21 de grame de singurătate

priveau absenți cum la fereastră se îmbulzeau
pești sângerii acoperiți de țărână

drumul își aduna marginile embrionare
în timp ce stejarii își făceau curaj și plonjau

în ceața neptuniană fără să știe că dincolo
apa Iordanului secase

cei din vagoane coborau urcau coborau
urcau coborau urcau
perfect străini


drapate în alb

câte ninsori imature și câte visuri putride
adunate în pântecul memoriei –

câte dureri știrbe
nu și-au dezgolit dinții și câte priviri
nu s-au condamnat nebune
și n-au căzut în ispite:
înfometate au sărit cât colo
ca niște jucării cu arc –

toate amurgesc neîncetat
toate dispar dar nu pleacă
nicicând de tot

[1], [2], [3] - Fragmentele din “Nota” publicată la începutul volumului “Praguri” aparțin autoarei.

Citește mai multe poezii aici: Mihaela Oancea - Isabelle (creșteri și surpări), Mihaela Oancea - Frunze, cenușă și semințe

 

Citiți aici poezii din volumele: Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017), Adagio (editura Limes, 2019), Scrum de havană (editura Grinta, 2018), Ca o umbră tainică, De-a viața (editura Limes, 2024)

Copyright © 2021 Mihaela Oancea

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.