MIHAELA OANCEA - ÎNTR-UN TIMP FĂRĂ MALURI

Mihaela Oancea – Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017): Poezia salvează viaţa – este un adevăr în care Mihaela Oancea crede cu tărie, definind astfel caracterul taumaturgic al lirismului, cu condiţia însă de a avea conştiinţa că poezia înţeleasă în acest fel nu este ceva exterior fiinţei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul nostru, ca şi cum ar face deja parte din noi. Este partea ,,magică”, eresul şi credinţa pe temelia cărora ne este zidită identitatea ce se cuvine a fi descoperită sau redescoperită. (…) Poezia subtil introspectivă din Într-un timp fără maluri încearcă să restituie acel centru ce nu poate fi decât înlăuntrul nostru, amintindu-ne că trebuie să trăim plenar toate potenţialităţile tipic omeneşti. Existenţa unui centru lăuntric, în care detaliul minim poate să se regăsească în necuprindere şi desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Astfel, şi noi putem, de ce nu, să ne redescoperim drept „divini“, adăpându-ne însă la izvorul poeziei de origine cerească. (extrase din Cuvântul înainte semnat de Geo Vasile)

Într-un timp fără maluri

Pentru a nu dilua sensurile

sătule de atâtea cristalizări,

ascundem povestea

în bulbii unei fucsii de apartament

şi învăţam să pictăm totul

cu cele şapte degete;

lumea ne devine caleidoscop

în nuanţe de galben, albastru, verde ori roşu –

cam tot de atunci,

îndrăgostiţii lui Chagall zboară liberi

într-un timp fără maluri,

mereu mână în mână.

Tocul cui

Se îmbracă în grabă, trânteşte uşa

fără a mai privi înapoi.

Cu părul despletit,

aleargă pe coridor aşa,

fără a conştientiza

că e un moment care

îi va schimba destinul.

Alte tocuri, alţi pantofi

mişună care încotro

în căutarea fericirii

ori a timpului pierdut;

în tumultul matinal,

printre claxoane şi păsări anemice

fiecare se caută, de fapt, pe sine.

Din împlinirile

şi dezamăgirile tocului cui

se deschide mai târziu

gura mare

a poeziei.

În pijamale subțiri

Odată trezit viu, adulmecă târziul

strecurat prin pieţe, prin cearceafuri de spital,

prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate

şi începe să înveţe

cum să vâneze de unul singur

angoasa de separare

aleargând în pijamale subţiri,

cu dungi sălbăticite.

La început, îl sperie mai cu seamă

cum din spatele unui decor de carton

se prăbuşesc replici şoptite de bătrânii

ascunşi pentru actul final.

Merge neînsoţit. Ştie că vânatul în turmă

i-ar speria prada cu miros de muzeu

şi-apoi e o luptă atât de personală,

că nu-şi doreşte spectatori.

La un moment dat nu mai întinde arcul,

prada e bătrână

şi deja aparţine fiinţei lui extinse,

fiinţă în care moartea

e rana nerăbdătoare

să se închidă.

Galerii

Bombăneşti orb

tot ce-ţi trece prin cap,

fără să-ţi aminteşti

nici fabula cu desaga păcatelor,

nici pilda faimosului război

dintre broaşte şi şoareci.

Nu vezi că lumea

îşi acoperă toracele

unde viermii profunzi

sapă galerii?

Din poziţia ta de fetus

înfăşurat în cânepă fosforescentă,

scrâşneşti din dinţi

în crisalida veacului – fiindcă

nimeni nu mai recunoaşte pe nimeni

în siluetele ce caută

cu ochii scoşi din orbite

rostul propriilor crucificări.

În tăcerea pietrei

Colţii brazilor muşcă

din noaptea mută

precum Sfinxul săpat în piatră;

acolo sunt zăvorâţi toţi anii

pe care i-am deşirat;

aşteaptă la stânca din munte,

cuminţi –

oi împietrite în staul,

pândind nemurirea.

The walk of life

Nu s-a-ntâmplat nimic ieşit din comun.

Neafectate de vremea nebună,

gândurile vociferau întruna

(prea făcuseră coadă

ca la moaştele Sf. Parascheva!)

Nici în mulţimea din tramvai

nu le pierdeam,

se ţineau scai şi prin magazine,

de nu mai ştiam de vorbesc

eu cu vânzătoarele ori ele…

Da, sunt o ucigaşă –

când nu le-am mai suportat,

le-am făcut vânt la metrou

sub roţile ce-au frânat

scârţâindu-şi molarii de inox.

Mi-am rearanjat eşarfa

şi-am urcat în grabă scările

îndreptându-mă spre casă

(nu m-am abţinut, recunosc, să nu fredonez:

,,you do the walk, you do the walk of life…”).

Viziuni fără cătușe

Mai scaperi un chibrit lângă ibricul care

ţiuie

tocmai acum când sinapsele

alunecă prin trupul fluid salutând umbre,

pistoane, ventile şi

câteva iubiri fosilizate.

Mergi înainte,

în direcţia elicelor de elicopter

înţepenite în zăpadă acum şapte ani –

cei de la bord,

atinşi involuntar în artera femurală,

practică o bizară terapie a tăcerii.

Nu înţelegi de ce şi de data asta

vecinii dau găuri cu bormaşina,

duminică de dimineaţă, când tu asuzi prin

coridoarele căptuşite cu lentile,

legănat într-un corset satinat,

cu şnur reglabil.

Citește aici poezii din volumule: Scrum de havană (editura Grinta, 2018) și Adagio (editura Limes, 2019)

Citește mai multe poezii aici: Mihaela Oancea - Isabelle (creșteri și surpări), Mihaela Oancea - Frunze, cenușă și semințe, Mihaela Oancea- Ca o umbră tainică

Copyright © 2019 Mihaela Oancea și Adagio (editura Limes, 2019)

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.