MIHAELA OANCEA - CA O UMBRĂ TAINICĂ

 

ca o umbră tainică

trăiesc printre voi
- secunde ale neostenitelor începuturi -
în fiecare semn de rămas-bun
în ploile negre ce vă bântuie sângele
în fumul din vatra țărănească
în desfătările și mâhnirile
cu atâtea și atâtea
adrese necunoscute.

doar copacii

suntem cercuri - mai mari sau mai mici.
înăuntru - ba ni se luminează pereții stâncilor
ba năvălesc secundele îndoliate și furtunile
își scot la iveală chipurile hâde.

ne rostogolim în neștire. singurătatea
își întinde și ea filamentele ca o molimă.
doar copacii ne mai rămân o vreme
în picioare.


sita prin care bate vântul

“viața e sita prin care bate vântul” – îmi spuneai
și eu mă încăpățânam să nu pricep. să-mi mai explici
o dată. păream o păpușă ce nu-și deschidea ochii
decât ridicată de tine. cenușă vulcanică
atunci când mi-erai departe. dinainte de fiecare naștere
pipăiam constelațiile și hotăram să te regăsesc. oricum.
doar să te aflu. în aroma udă a fânului. în ploile
neîntrerupte ale lui aprilie. în respirațiile tuturor
îndrăgostiților.
toamna adoram să mă agăț tremurând de brațul tău.
să mergem fără țintă. să ne vindecăm sufletele.
doar vântul care se lua la harță cu vrăbiile gălăgioase
ne abătea pașii spre câte-o ceainărie. continuai netulburat
explicațiile referitoare la deconstrucția lui Derrida.
azi poate inima mea e de vină. a uitat calea spre tine
și seară de seară cade puțin
câte puțin.

 

flori de paie

în rama foto păstrăm timpul – fractal.
frigul de munte nu-i pătrunde oasele
și nu-i ascultă gândurile. doar el pare năucit
precum un bolnav ce brusc
deschide ochii.

în rama foto suntem flori de paie
ce încă trebuie să-i învețe timpului
măsura. acolo dăinuim
cu largi zâmbete întipărite pe chipuri
ca și când nu ne-am prăbuși
niciodată.


căderi cu iz de salcie

să cartografiem tăceri
căderi
singurătăți -
cearceafuri desfășurate
de-a lungul și de-a latul
poveștilor de lut!

să rotim în sens invers
limbile ceasornicelor
până ce clocotind
văzduhul
își va arunca sutana!

să aiurăm
într-un orb întuneric!
să trecem și ultima vamă!
să doară și să ardă
până la os
chihlimbarul
celor din urmă vorbe!

fără întrerupere

un prunc aleargă
după iepurele de câmp.

clopotul bătrân al satului anunță
venirile și mai cu seamă
plecările.

în rana tăbăcită a cerului
se ghemuiește tristețea.

câteva bile de sticlă
se rostogolesc pe parchet.

visul unui copil
se sfărâmă-n bucăți.

într-un dans rotund

deschid fereastra spre albia dimineții
prăbușite pe pieptul meu.

aud o rugăciune.
liniștiți precum pruncii după ce plâng
mestecenii străpung înălțimile
pentru a bea agheazma zorilor.

sub tălpi dispar plânsuri cu creste îndrăznețe.
aerul tare îmi pătrunde în plămâni.
azi respir într-un dans rotund.


fără adăpost

inimile umblă prin pustietăți
cu baierele descusute. arar privesc
spre cerul ce se zbate
până la secătuire.

copii cu cămășile rupte în mărăciniș
încalecă pe cocori de aer
dincolo de spinarea aburindă a zorilor.
se pierd în văzduh
unul câte unul.

 

precis și necesar

tăceri ploioase adâncesc prăpastia
dintre de-a pururi și nicicând.
în mâinile unora cum Lennie Small
trupul realității e ucis și îngropat
în fân. cineva are totuși milă de noi.
tâmplele nopții zvâcnesc.
respirăm prin toți porii utopice fericiri.
de pretutindeni răsună o incantație
către vid. se aude o împușcătură
precisă și necesară.


efectul Werther

mă trezesc în lătratul unui dulău.
scot cuie deformate fără să simt vreo clipă
greutatea pietrelor.
nu știu de ce s-au prăbușit podurile
de ce pantele nu sunt line ori
ce e cu aceste particule de pudră.
voi privi într-un punct fix
până când vor înflori cireșii.
așa nu mă voi mai simți ca un paznic
într-un bizar muzeu
în care lumea dispare lent
în țârâitul din ce în ce mai vag al greierilor.
întuneric și umezeală -
melcii intră sub efectul Werther. 

 

pârjol

miros al pădurii fulgerate. retezați
brazilor nu le mai licăresc ochii verzi.
cu tot dinadinsul brațele lor încearcă
să se salveze.

melcii au plâns cât au putut.
s-au creat șanțuri
prin care au plutit scurtă vreme
furnicile și gâzele.

aerului înăbușit de păsări
i-a ajuns arsura la os.
pretutindeni - stare de umbră.

dimineața trage a mâl

dimineața trage a mâl. țipă cum păunul.
în fața farmaciei
sprijinit în bastonul lui pliabil
un bătrân își numără monedele.

boala îi croncăne prin artere. năvălitoare
suferința naște jivine cu solzi de fier
ce nu pot duce războaie drepte.
cu tălpile desculțe ultimii lui ostași
mărșăluiesc
strălucind în exploziile întunericului.

amiaza sună o altă naștere a soarelui.

Citește mai multe poezii aici: Mihaela Oancea - Isabelle (creșteri și surpări) și Mihaela Oancea – Frunze, cenușă și semințe

Citiți aici poezii din volumele: Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017), Adagio (editura Limes, 2019), Scrum de havană (editura Grinta, 2018), Praguri (Editura Universitară, București, 2021)

Copyright © 2023 Mihaela Oancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.