OTTILIA ARDELEANU - TREMOLO

tremolo

cuvintele mi s-au încurcat într-o relație
le scap noaptea pe drumuri
pe la serate cu diverși poeți
ambientul le priește răsună
în urechile acestora capodopere
se lasă cu aplauze între două strofe
și chiar îmbrățișări de rime nu mai vorbesc
au ceva astral lovesc din plin inimile
și câte stele nu se aruncă de la mansardă
pentru o iubire cum e poezia
dintre atâtea suflete aerul alege unul
și mi-l trimite ca tremolo
eu îl așez titlu
și-apoi leg toate cuvintele de un curcubeu
priviți lumea se înseninează
norii sunt metafore se prefac
în aceste ploi de sensuri
am să rup un colț de cer
cu albastru voi scrie fiecare secundă
din carnea poeziei se mușcă nervos
verbul ei rămâne printre dinți
gustul nu i se pierde nici după spălarea
cu pasta furată din reclamă

mare, mare, stai o clipă, am un dor pentru tine!

vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie
o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul
inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere
mă aflu dincolo de promenadă și ea îmi face cu mâna de spumă
cât de relaxată în octombrie, cât de jucăușă cu nisipul, cât de atentă la far
spală dantele de scoici, spală și cântă
alerg de mult după un vis colorat, îi strig
îmi șoptește că într-un vis ascultăm de fapt dorințe din trecut
visurile mele sunt bărci, mare,
se leagănă pe valurile tale blând-tumultuoase, ai grijă să nu mi le îneci cumva
o fotografiez pe ea, singura divă de la orizont, cu soare, fără soare
de ce ești verde azi, mare, de ce ești așa de mișcată, de ce tremuri
îmi amintești de frunza pe care am călcat-o, în euforia întâlnirii
și ea a țipat așa cum țipă un pescăruș săgetat de foame
îți dăruiesc ție frunzele moarte ale toamnei
du-le despărțind apele du-le știi tu cui
și spune-i că am un dor

octombrie matinal

se ridică de pe lume ceața
încet se zăresc toate lucrurile neobservate
tăcerea cu zorzoanele ei se aude strident
îmi pune astupușuri de octombrie
în depărtări
o cucuvea de mașină ronțăie iarba stricând absurdul dimineții
zgomotele ies pe ușă în turmă
să nu mai spui că ești singur
sângele precis începe să-ți scrie faptele cu ochii închiși
te mână și te tachinează zîmbește iubește trăiește
cu niște ciocănele de pian îți bate în inimă întâmplarea
năluci umbrele răzlețite pier după bumbi de lumină parcă soarele iese la stropit
îmi decupez gândurile și le lipesc pe mobila veche
fiecare abțibild îmi amintește de tine
abia acum zâmbetul îmi ridică la colțuri buzele
deși afară este confuz cu tine tot ce e întors primește chip de iubire

sunt punctul cel mai îndepărtat din ochii tăi

dintr-o mâhnire în alta
pare să se facă primăvară
sufletele se scot pe sârme la soare
ușile îngăduinței sunt larg deschise
aerul miroase a iertare
bat clopotele florilor

se sapă încă șanțuri în pielea lucrurilor
se taie coardele păcatelor
vor crește altele și mai frumoase
nevoia de mântuire va fi și mai înfloritoare
văruiesc trunchiurile amintirilor cu
albe coroane de lumină
venită să ne trezească la adevăr

șterg geamurile în dosul cărora
s-a mai petrecut o iubire
așternuturi scuturate petale de cireș

năucitoarea liniște

nicio tristețe în jur
lumina arcuiește un lujer
suie pe o creangă pe toată coroana
pune un pas mare pe deal
se apropie ștrengărește
eu mă ascund după perdea
îmi zgârie pereții apoi retina
doare
lumina doare dacă
nu te poți uita la ea altfel
apoi țese o tăcere de aur
vântul încearcă să șteargă urmele ei
cu bureți de nori
se arată umbrele în ținută de seară
vin sigure pe ele cresc
se pietrifică odată cu orașul
capătă măreția unei veri vopsite în albastru
un pescăruș taie zădărnicia în două
mă gândesc să împart cu tine toate astea
de unde vrei să începem
știam eu că de la lumină

copiii din noi să trăiască

din nou copil
mă întâlnesc cu toți copiii
de pe strada mea
deși mult prea înaltă mă iau de mână
mă prind în cerc
desenăm pe asfalt șotronul
căutăm o piatră cât mai netedă
o găsim repede orașul e plin
sărim în pătrate
ca în canapelele din apartamente
ne ducem ne întoarcem
strigăm facem galerie
suntem chiote și inc
ne plictisim repede
alt joc alt freamăt
alt desen
cu alte haine alte trăsături
suntem tot noi
ne-au crescut mâinile și picioarele și nasul
încercuim pământul
ne vedem pe telefon
pe facebook pe oriunde
altădată
imaginația era un embrion
continuăm să ne ținem de mâini
să jucăm un joc al vârstei
soarele ne radiografiază
înlăuntru copiii copiilor noștri
se țin de mână

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ottilia Ardeleanu

Citește aici poezii din volumele: Pe tibia-n jos, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, Doze de plăcere, Schimb de vorbe cu Gabriela

Copyright © 2019 Ottilia Ardeleanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.