OTTILIA ARDELEANU - PE TIBIA-N JOS


Premiul „Mircea Micu”















Ottilia Ardeleanu - Pe tibia-n jos (editura Rafet 2017, postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună,  ilustrație: Alina Astăluș): Carte distinsă cu premiul „Mircea Micu” în cadrul Festivalul internațional de creație “Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017.

„Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. (…) Cartea este surprizătoare ca întreg prin unitatea de fond a poemelor, tonul de confesional, monologul continuu din care nu lipsesc personaje memorabile, diverse ca tipologie omului de la țară, optimismul devine mod de a fi în exprimare, devine poveste și stil. Oriunde am deschide-o (cartea) vocea poetei intonează liric, cântecul uimirii, al candorii, al seducției nevinovate și primilor fiori: ...trebuia să mătur frunzele/ și numai în dreptul porții / ochii neastâmpărați săreau gardul/ în timp ce îngânam un cântec de-al nostru// când te apropiai de fântână/ inima începea să joace șotron... (de atunci fustele până la genunchi mi se par cele mai elegante).” (din cronica “Anotimpul Ottiliei, semnată de poeta Ana Urma)


pe tibia-n jos

dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare

dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor

trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse


da prin satu ăsta aproape nici ţâpenie

bună ziua

bună zâua da a cui eşti fată
nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiţă
de ţâne pe-a lu savu ăla de vindea şi pe dracu la târg marţea
ăla fată cum să-ţi zâc eu de stă peste drum de mariţa pocita
de i-a fugit bărbatu de pin bătătură
cu una din alde simigiu na că uitai cum o strigă frumoasă de
se topea tot satu dupe ea

nu
da nu fi şi matale aşa de curioasă

aha fire-ai să fii
a lu bicică eşti cu postrunga aia-ntre dinţi

oleu ţaică pă cică ăia-s nişte iubăreţi

i-auzi şi ce e rău

păi nu
(şi flori de cireş se scuturară peste obrajii ei)
da lasă că nu mă ghiceşti matale cu una cu două

oi fi de-ale lu didu că tare te ţii mândră
hai du-te unde te-oi duce da nu cumva să treci napoi să nu dai şi pe la baba
să-ţi dau o mână de corcoduşe să acreşti ciorba
că iote ce mari crescură

bine oi trece să mă spovedesc

mulţumită
îşi legă baticul sub bărbie
şi se duse în singurătatea ei
cât gospodăria


mama ne aştepta cu sufletul la gură iar

pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleşteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu culegeam imagini
le presăram să ştiu drumeagul
înapoi rătăcitor
devenea arhaic printr-o pădure
de salcâmi unduiam tot felul de
gânduri
fluiera şi tata aşa
ademenitor
disecam râme într-o cutie
neagră
în timp clipocea o nelinişte
curând tata se lăsa păgubaş
eu îi arătam poteca din
fragmente de copilărie îi
izbutea o tristeţe molcomă
umărul meu nu-i ajungea
la umăr eram
prea mică
să fi înţeles că
fericirea e un fir de meşină
terminat în cârlige

Pe tibia-n jos


tancuri

ăl bătrân cum îi ziceam toți
era mic și îndesat
nu știu unde încăpea atâta suflet
îl știau și alții de prin alte părți
de om bun și gospodar
făcător de case cum doar în legende mai aflai

a fost și pe la război
de aia iubea pacea mai mult decât nevasta
râdea el râdeam și noi țâncii fără să pricepem
a scăpat cu o cicatrice pe braț ofta când
de pe aici de pe uliță unii nu s-au mai întors
nici cu toate rugile

o mai certa pe leana că era prea darnică
de unde n-avea dădea la tot satu
lasă că n-oi muri făr de ciuru ăsta de mălai
zicea și se ștergea cu barișu pe frunte
uneori nici nu știa el câte lucruri ieșeau pe poartă
și nu se mai întorceau

mă lua pe genunchi toți copiii făceau cu rândul
să stea mai aproape de căldura lui
cu câte un codru de pâine pe care uitau să-l mănânce
bătrânu povestea de se făcea o tăcere până la margine

povestea cum au intrat rușii pe uliță călare
pe niște broaște țestoase uriașe
de se zguduiau casele și pământul cu toate orătăniile
ieșiseră toți să vadă  pe dincolo de uluci
țaica leana femeie frumoasă cu forme rotunde
își făcea de lucru cu niște turte
buneee de stătea mintea-n loc
că noi eram mulți și povestea se lungea până pe la apus

omul avea o groapă de var în spatele casei
zidar fiind avea și o covercă în care își ținea tot felul de
unelte de meșterit

acolo a ascuns-o pe țaica de teamă să nu i-o ducă rușii
departe auzise el că ăștia fură de prin curți
și femeile durdulii tare le mai mergeau la suflet

ea a stat o vreme acolo până s-a făcut un fel de liniște ca acum
fără să întrebe cum niciodată când era plecat cu lunile prin lume
de femeile lui sprâncenate


s-au născut într-un sat

când cădea seara
ca o buză supărată
ne adunam
în uliţa retezată de livada de pruni
la cina cea
de taină
stăteam până se închina de culcare
satul
părea un coş cu pâini calde
flămânzi
ascultam pe unul
învăţătorul
curiozităţii noastre
îi trebuia doar o sclipire
fiecare pleca spre casă
cu steaua lui în frunte

visele
se întâlneau
la cină

Citește mai multe versuri și profilul poetei aici: Ottilia Ardeleanu

Copyright © 2018 Ottilia Ardeleanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.