OTTILIA ARDELEANU - NICIODATĂ NU SPUNE UNEI ZILE CĂ E ORDINARĂ


Ottilia ArdeleanuOttilia Ardeleanu - Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (editura Ex Ponto, 2018): Vorbesc despre o poezie sapiențială, dar nu în sensul consacrat al termenului, fiindcă nu există propriu-zis un limbaj sentențios, cu înțelepciuni morale/filosofice. Dacă ele există, sunt într-o proporție prea mică. Ideea este că, dincolo de arta expresiei poetice, lirică, în esență, cu un imaginar poetic bogat, dar și cu o exprimare directă, unde contează mai mult tensiunea ideii poetice, se află înțelepciunea unei existențe din care aflăm că fără Dumnezeu suntem doar pulberea răscolită de vânturile dezamăgirii, fără a găsi vreo semnificație vieții. (…) Sunt multe poezii care au puterea de a scăpa de patina nemiloasă a timpului, iar în altele există versuri memorabile sau întregul este bine consolidat. Dacă aș începe cu poezia care dă titlul volumului, niciodată nu spune unei zile că e ordinară, aș remarca faptul că tonul ironic-amar se prinde foarte bine în plasa textului, Textul ar putea fi citat în întregime, însă păstrez doar aceste versuri: perna lumii s-a descusut pe-o margine/ cad fulgii cine mai știe cărei păsări// cu gâtul frânt”. Până la urmă, fiecare zi este importantă în devenirea lumii, cum dacă o notă ar fugi de pe partitură ar strica armonia cântecului. (extras din recenzia semnată de poetul George Pașa: O poezie vindecătoare și sapiențială. Ottilia Ardeleanu - Niciodată nu spune unei zile că e ordinară)


ultima femeie care va ieși din mine

înainte de toate o femeie caldă
o pâine de femeie la masa singurătății
când trebuie să prinzi ultimul vapor
și după ce vei fi răscolind mări și țări
și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun rost
cine mai știe câte brazde necălcate
și toamne neculese de rod și vremuri înfumurate
vei fi putând să bați apele înapoi
să mă alegi iar dintre toate lucrurile
făcute anume pentru tine

o femeie de lapte cu sânii grei
peste pieptul viril al universului ușor
calea lactee prin mine trece cu
jgheaburile ei dulci fluvii de dragoste
fii cu grijă la meandre

femeia fado calcă treptele
unui portativ degete lungi ating
doar locuri care te scriu chopinian
brațe strâng distanțele într-un mănunchi
arde prin lupa soarelui
orice dorință

nu mă mai căuta în altă parte
în mine locuiesc toate acele
femei de care ai nevoie
trebuie doar să mă strigi

una câte una vor alerga spre tine

moartea în voaluri până-n călcâie
mai sprintenă ca niciodată
te va chema cu vocea aia care-ți place
iar eu nu voi ști cum
să te preîntâmpin


singurul meu câștig în viață

ca în fiecare dimineață
mă agăț de toarta ceștii adormită
o cafea amară șerpuiește
seducătoare de parcă m-aș uita
în ochii tăi ziua sparge orice amintire
las baltă tocmai momentul acela
fiindcă trebuie
să merg unde se adună
pentru nu știu ce speranțe
oameni în fiecare zi câștig la greu
oameni mai valoroși decât orice valută
vă asigur că e o muncă ușoară e de ajuns
să cunoști limba lor
să zâmbești arătându-ți cât mai mult dinții
strălucitori ca la reclama de pastă
îi saluți și îi întrebi de sănătate
apoi îți vezi de ale tale

NICIODATĂ NU SPUNE UNEI ZILE CĂ E ORDINARĂ


răsăritean

dimineața intră pe balcon ca o femeie
nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor
o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea
cu ei în sân se ține de ziduri care fac ochi
oare cine o smucește ca dintr-o pubelă
de gânduri rele adunate sepulcral
o pasăre împarte cerul în cercuri pentru fiecare
om părăsit de crez în aprilie
ca un câmp de iubire mediul meu
înconjurător respirăm păienjenește
prin ombilicuri de mătase marea separatistă nu mai știe nimic de
morse învățat la marginea buzelor un sărut
ne descurcă mai lesne cuvintele corăbii urmează lumina
de far flutură jurămintele noastre
ai inima fierbinte ca o cafea la nisip
sorbim pe rând din aceeași cană ne apropiem
zațul știe dinainte intersecțiile
ca și acolo unde iubirea ne-a lovit din plin și
nimeni nu i-a făcut dosar penal
nu a închis-o în întunericul celular
n-a îngrădit-o să citească mai departe viața ca pe o biblie

ce-i drept nu am făcut plângere
i-am lăsat libertatea
păcatele noastre


în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură liniște și iubire

uneori dumnezeu ne tratează
ca pe niște jucării ne învârte
din cheie privește cum o apucăm
anapoda
urmărind ruta prestabilită
poate
se amuză când ne ciocnim ne stricăm
ne răsturnăm și rămânem
în poziția gândacului motorașul
ne oprește din forfota mecanică

câteodată ne așază pe trepte
orizontal
devenim traversele unei vieți care
șuieră odată cu semnalul de plecare
în necunoscut
ori vertical
când își cheamă ființele lui albe
să aranjeze cuburi colorate
sub forma unor ierarhii
câțiva trag sforile marionetelor

dumnezeu inventează câte un joc nou
cu multe planșe greu de trecut
testează pe oameni mai aplică o stea cât
să poată adormi copiii
cei cu povești în cap
tocmai când timpul cerne peste case
suflă în palme frigul ne strânge unii în alții
iubirea
aprinde chibritul pentru un coș fumător
pe urmă următorului și următorului până
la ultimul
se face cuvinte care mă trag de mână
ca un ren scriu pe pârtie
în o mie și una de nopți întorc privirea și
mai departe

n-am să vă spun


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ottilia Ardeleanu

Copyright © 2018 Ottilia Ardeleanu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Un produs Blogger.