MELANIA CUC - VIAȚA MEA SECRETĂ

Melania Cuc – Viața mea secretă (Editura Vatra veche, Târgu Mureș, 2024): Există în poezia Melaniei Cuc, nu numai în cartea de față, un cult și un simț valoric al imaginii. O astfel de imagine, dintr-o altă carte, îmi stăruie în minte: Ca un spin de rodie stă cerșetorul / înfipt în zidul bazarului. (Citez din memorie). Să recunoaștem, astfel de imagini cuceresc, se așază temeinic în memoria cititorului. Iar Melania Cuc posedă acest simț/cult pentru imagine, încât te întrebi: Ce are, ce conține (de place) acest logos, fruct al poemului, pe care autoarea îl culege din cele mai neașteptate medii și zidește cu el poemul, ca la rândul său poemul să-și înmagieze cititorul? Credem că e vorba de o puternică empatie a logosului, când imaginea se decriptează, capătă limbaj și generează sentimente. Pentru că altfel, nu am putea pătrunde, nici tălmăci unele frazări din care abia de se pot desluși mesajele de subtext (…) (extras din prefața volumului - Poemul-tornadă sau despre o nuntă a artelor – semnată de scriitorul Nicolae Grigore Mărășanu)

 

Plouă în ținutul meu

Cine mă trezește din somnul de o sută de ani?
Întreb, apoi deschid neîndemânatică ușa salonului,
în care oamenii zilei de azi dansează printre lame de ras
și petalele unor flori al căror rost nu l-am cunoscut niciodată.

Învăț repede cum se merge în poante printre fricile ancestrale
și niscaiva  stele căzute în oala cu asfaltul ce fierbe.

Sunt omul străzilor! vă strig în noapte,
și piatra din statuia învingătorilor,
și mai toți tovarășii mei imaginari croncăne,
cântă imperfect, vânează visul poetului cu mâinile
mai reci decât piatra mormântului.

 

În ghete cu mărgele de sticlă

Sunt copilul cel mai gureș al unei femei libere.
Întâmplările fiecăreia dintre zile încearcă să mă prindă în
caiele, pe scândura negeluită a mesei.

Se țin după mine mulțimile umbrei
și degeaba le-aș spune că nu-mi este sete,
nu-mi este foame;
aruncă spre mine, spre stâlpul în flăcări,
cu pietre și pâini de secară.
Neagră.

Tu ai vrea, dar nu ai cum să mă recunoști
în rochia cu paiete, ca oglinzile vechi și secrete,
ori, după unghiile colorate,
precum floarea închisorii din Parma.

Nu am nici măsura vorbei,
nici statura femeilor ce strivesc diminețile în pumni,
cultivă în borcane fluturii și libelulele,
vietăți cărora mie îmi este imposibil să le rețin interminabila
denumire științifică.

Doar azi, pentru tine, exersez visul interzis,
fac echilibristică, merg în poante pe sârma
de Wolfram. Întind și brațele,
trag cât pot de firul vieții...
sunt gata să mă și aprind,
să iluminez toate întrebările incomode.

Vezi, am reușit, mă extrag, pentru un sfert
din ziua de mâine!
Peste neștiutele mulțimi, plutesc, levitez...
deși încălțămintea-mi e plină de țăndări
 din sticle de bere și stele

Lacrima de măslin

De ce merg prin lume cu grenada în brațe,
de nici heruvimii, nici serafimii nu îmi acordă
o a doua șansă?

Jocuri de lumini și de umbre;
penumbre fără noimă șterg ziua,
precum o ploaie de vară ascunde varul de pe pereții odăii
nașterii mele.

Ritmul vieții-mi, între cer și pământ,
este un preambul, un discurs de intrare în rol
al actorului căruia nu i-am cioplit statuie.
Oricum, tu nu crezi în povești și, dacă încă mă mai aștepți, nu
este pentru că ți-ai dori să împărțim,
frățește, pământul, pe care s-au stins și păpădiile
și candelabrele.

Am avut o singură șansă la supraviețuire,
dar... n-am găsit nici curajul, nici arginții de schimb.
Între timp, Mirungerea, Taina s-a desăvârșit
prin lacrima prelinsă direct din trunchiul măslinului.

Premiul pe acvila albă

Dușumeaua lumii scârțâie sub greutatea
majusculelor cu care mi-am notat
numele celor pe care i-am iubit cel mai mult.

Lipsesc la numărătoare literele alcătuite
doar din aer și spațiul dintre cuvintele
pe care voi le-ați pus drept premiu
pe singurătatea acvilei albe.

O lume rarisimă despre care vorbim,
facem speculații fără ca vreunul dintre noi,
biruitorii, să fi și văzut cum spiritul vremii
prindea umbra crucii în plisc, plana, cobora cu ea până pe
umărul lui Dumnezeu.

În jurul cuibului e bezna de dinaintea facerii lumii,
de ne țineam de mâini și platoșa neștiinței nu ne apasă încă
sternul.

Vom jumuli pe viu toți fulgii zăpezii virgine!
Blufează cei ce au călcat din greșeală
pe coada reptilei din iarbă.
Clipa gloriei personale își schimbă culoarea,
așa cum se întâmplă cu o floare-a-reginei,
pe care ai strivit-o în maldărul de ziare,
cu știri ce nu mai deranjează subiecții.

Eu nu văd, nu aud, nu am de unde să învăț
cum se poate dormi cu capul pe perna
din care scapă țipătul unei păsări sacrificate.
Fulgi smulși pe viu, și visul din vis continuă.
Oricum, nu mai avem pilule de somn.

Aș deschide larg fereastra, dar sticla e oarbă,
rama-i zidită, nu e nevoie să vii cu scara,
nici cu steaua promisă.

Joci cu mine, doar pe o monedă
- Cap sau pajură?
Te întreb și tu aprinzi bricheta.
Fruntea odăii se luminează și odată cu ea,
toate structurile labirintului, în care moare de foame
minotaurul.
Este doar o simplă parabolă, jocul cu focul,
artificiile în așteptarea petrecerii la care
toboșarii vor aduce povestea din marginea de sus
a închipuirii umane.

Altă dimineață cu schije de imagini

Am recucerit cu mâinile goale 
orașul dintre cer și pământ.
Altă cruciadă a arcului cu doar două săgeți.

Se trântesc ușile de la arhivele publice;
porumbeii călători sunt gata să-și reteze
articulația piciorului în inelul nou, de zirconiu.
Furtuna asta va trece din om în om,
din pom în pom, și ne vor rămâne doar ferfenițe
din fluturii pe care i-am gândit,
construiți din celofan ignifug.

În scrumiera stradală încă arde un muc de țigară.
Niciun sunet din clopoțelul de bronz nu mai vine
spre iezii imaginari, ai sărbătorii pe care
am călcat-o în picioare.

Este o altă dimineață cu brumă de primăvară târzie
și cu imagini potrivite să te îndemne
la cafea cu lapte de soia.
Noi nu bem lumină!
Vinul  ni s-a acrit în butoaie,
precum băutura centurionului ce a însutit setea
Osânditului de pe Golgota.

Rafturi cu mirări și pagini de butaforie

Ne-am oprit pe Drumul Damascului,
doar cât să prindem o gură de aer.
Miroase a foc lichid, a hidrocarburi la baril
și a spuma talazurilor care, numai Dumnezeu
mai știe de unde și cum se ivesc în deșert.    

Poți să mă întrebi despre ceea ce cred eu,
că va fi în ziua de mâine. Îți voi vorbi despre chiromanție,
drumuri ipotetice și timpul orb,
precum cârtița care a uitat să ne anunțe
că a venit primăvara.

Nu știu cum se scrie numele meu pe nisip mișcător, nici
direcția spre care se îndreaptă caravana
cu miresme de Indii. Lasă-mă să-ți repet numărul nopților, în
care clinchează stelele, când eu râd,
să nu plâng, peste lucrurile noastre comune.
Nu jur,
dar cred că există și un alt fel de imn întru slava
nașterii Omului.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Melania Cuc 
Citește mai multe poezii aici: Alunecând pe silabe, Corp de hârtie nescrisă, Schije de imagini

Copyright © 2026 Melania Cuc 
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---

---