MELANIA CUC - CORP DE HÂRTIE NESCRISĂ

 

Pacea lumii mele

Suntem fix trei entități.
Forme ale unor timpuri diferite.
Pe merindarea întinsă în umbra măslinului
Lumina la care îți citeam psalmii
Se zbârcește ca un fruct cules prea devreme.
Pacea lumii mele
Stă pe vârful unui ac de cusut cămașă de mire.
Punct fix și pe care
Broboana de sânge
Este ca un titlu de poem războinic.
- Vermilon de pe Gange este cerul gurii noastre!
Țipă lebedele dansatoare de pe balanța
Cu talere doar părelnic egale.
Ne bălăcim în același suc de rodie,
Trecem prin gheața sfărâmată între trei degete.
Tu zici că nu-i suficient de netedă,
Că ar fi uzată folia protectoare,
Pelicula de aur
Din care am salvat fotografiile?

Corp de hârtie nescrisă

Dau cu spray fosforescent
Peste jucăriile ce s-au adăpostit
În corpul de hârtie nescrisă.
Literele îmi intră pe sub piele,
Pe sub unghii,
Ocupă tot spațiul destinat întrebărilor.
Cu ochii minții nu pot distinge
Detaliile dulapului plin cu râsul-plânsul
Copiilor uitați în jocul
De-a baba-oarba.
M-am angajat într-o drumeție imaginară.
Trec cu vederea
Peste obiectele osificate de nefolosință,
Dar... aș putea fi foarte bine
Aerul rece, vântul din vele,
Respirația ce scapă
Din gura unui câine de vânătoare.
- Ș-apoi?!
Mă întreabă copilul din ziua de ieri.
Eu tac și înghit și soarele și luna...
Îl las să creadă
Că umbra-mi este ceea ce
Am  tot sperat să se nască
Cu noroc porcesc
Și un canin de aur în gură.


Deșirând ștergar alb

Să se nască,
Să crească,
Să înflorească!
Țipă cerul și pământul cu o singură gură.
Tobele făcătorilor de destin au tăcut.
Se întâmplă să ne pregătim de alt anotimp
Deșirând ștergar alb
Peste feriga ce adăpostește
Sinucigașii întrebărilor noastre.
Nu joacă poker pe mere de aur.
Nu întreb ale cui sunt siluetele
În veșminte bune pe ploaie?
Semne de avertizare;
Dansul este cu noi și fără de noi...  
Tot ce am rostuit din imaginație
A devenit argint de melc
Gravând sticla demodată de bere.
Doar privesc,
Habar nu am când s-a copt aerul,
Gutuile neculese de oameni
Au prins culoarea  sfinților din icoane.
Eu sunt numai pragul,
Delimitarea
Dintre hoții de cai
Și femeia ce bea ceai de tei
Fără zahăr.


Plânsul Sfintei

Fugi de aici!
Cine să creadă
Că mi-am ales pântecul mamei
Ca pe o raclă din care
Plânsul Sfintei se aude și ziua și noaptea?
Că, ce este piatra din capul unghiului,
Șaua călărețului zburând cu mine prin aer?
Am optat cu bună știință
Pentru apele tulburate și săpunul de rufe,
Pentru funia spânzuratului ce a fost
Salvat în ultima secundă.
O sârmă de wolfram desparte apusul
De trilul privighetorii tinere.
Ei, da,
Știu, nu sunt singurul băutor de otravă
La masa familiei.
Mama-i răstignită pe a treia zi
Din nașterea cuvântului
Care zboară singur.
Și ce un așternut roșu avea  infinitul!
Cerul e boțit, cu stele sașii pe la colțuri...
Eternitatea secundei gestează
Într-o peștera cu desene rupestre;
Un gol aprins
În mijlocul inimii.


Nu duc pietre de moară

Amăgirile îmi sunt nefolositoare,
Așa ca o locomotivă care trage
Vagoane pline cu lucrători ce
Vor culege, vor zdrobi strugurii
Din Galileea contemporană.
Nu știu cum să mă rog de sănătatea voastră,
Prieteni de pariuri puse pe nasturi.
Nu știu cum să joc arșice
Nici să conving
Pietrele să rodească
Mere adevărate.
Copii știmei din povestea noastră
Au pojar de stele vizitate de oameni.
Nici veteranii nu mai știu ce sunt
Spinii din coroana Mântuitorului.
Degeaba aș plânge eu
Pentru liniștea și pâinea îngerilor.
În zadar aș căra apă
În cocoașa cămilei ce trece din inerție
Prin urechile acului...
Sunt numai un ciob din sticla de lampă,
Un fel de fereastră prin care
Ziua și noaptea dau buzna,
Se opintesc să intre
Amândouă deodată.


Plouă în ținutul din Nord

Cine mă trezește din somnul meu de o sută de ani?
Întreb, apoi deschid neîndemânatică ușa salonului
Cu oameni ce dansează printre lame de ras
Și petalele florilor al căror nume
Omenirea  l-a uitat demult.
M-am trezit din somnul de o sută de ani,
Somn de frumusețe obligatorie,
Sunt statică,
O gresie pe care vagabonzii lumii
Ar putea să scrie PAX în graffiti.
Nu o vor face
Pentru că eu sunt
Precum sufletele fără experiență lumească.
Ți-e frig? Mă întrebi tu, din inerție,
Iar eu țin tot mai strâns
Pumnul și toate motivele pentru care
Ar trebui să trăiesc azi, nu în veșnicie.
Plouă în ținutul de Nord.
Noaptea mea se prelungește și încărunțește
Ca femeia pe care încerci s-o convingi
Că ea ar putea fi
Stăpâna pantofilor cu toc cui,
Eroina din filmul în care
Se bea vodcă rusească,
Nu șampanie Dom Perignon.


Umerii de ghips ai unei himere

Nu mai torc demult,
Nu mai țes borangicuri.
Decupez doar și lipesc fâșii de ziare
Peste locul din care mi s-a zvonit
Că îmi vor crește
Perechi noi aripi.
Am carnea potrivită .
Se vindecă repede și oasele frânte;
Poți să bați cât vrei
Cuie
În umerii de ghips ai unei alte himere.
Între noi vorbind,
Sunt pasărea de mare
Ce s-a prins în rufele întinse
Pe frânghii,
La soare.
Un ecou murmură,
Se lovește de ziduri...
Dumnezeu a ieșit din nori
Și vorbește singur.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Melania Cuc
Citește mai multe poezii aici: Alunecând pe silabe, Viața mea secretă

Copyright © 2023 Melania Cuc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.