MELANIA CUC - ALUNECÂND PE SILABE

 

Ce fel de om sunt eu!?

Sâmbure de măr pădureț,
Cicatricea, urma de glonț
În mantaua soldatului,
Lacrima viței de vie
Primăvara,
Mai înainte ca oamenii mari
Să tragă gratii
Pe cerul gurii privighetorii.
Păcatul și întrebarea retorică,
Cele două linii ce nu se vor
Întâlni niciodată în istoria mea personală.
Nu știu ce fel de om sunt,
Dar, am tot dreptul să-ți duc trena,
Umbra și lumina căutărilor.
În numele tău
Pun întrebarea cea mai obraznică
Din neliniștea generației mele.
Și de jur împrejur
Plantele de sezon devin coloanade de marmură.
Poarta de la rai este desferecată.
Nu sunt strugure, Doamne,
Nu sunt produs de consum,
De ce mă tot strivești,
Mă remodelezi după chipul și asemănarea
Copilăriei rebele?
Dincolo de regnuri și ziduri străvechi
Trăiesc corbii, muții și surzii în bună înțelegere.
Cine să-și mai închipuie
Victoria industrială,
Prețul aurului și cel al agatelor,
Lupta pentru un baril de petrol
Și dragostea mea care se sufocă
Lângă butelia plină de oxygen?
A înflorit din nou magnolia în parcul
Cu fotografi amatori.
Scribii tineri, nici ei nu mai consemnează
Fenomenele stranii.
A venit, ieri, la mine, un cerșetor,
Unul cu cerneală violetă pe degete
Și povești de viață incredibile.
Ziua de aceea a devenit grasă ca seul de vițel,
Alunecam pe silabe,
Nu reușeam să ne ducem până
La capăt drum,
Bagajele.
Fără voie ne mințeam și așezam între noi
Scânduri tăiate din Pomul cunoașterii
Nu am învățat mai nimic din nevinovăția
Condamnatului silnic.

Ce fel de om sunt eu?
Nu am răbdare,
Nu am credință nici cât să strămut
Din moarte în viață, o păpușă de cârpe.
“Oaia cea neagră nu paște iarbă,
Nu linge sare”
Îmi repet pe fiecare dintre cele zece degete.
Degeaba râd să nu plâng,
Hohotesc și-mi apăs palma arsă pe gură.
Cuvintele scapă cum evadează termitele
Din mușuroiul pe care un copil autist
L-a lovit cu piciorul.
Ce fel de om sunt eu?
Palpabilă dar solubilă ca zahărul și sarea,
Mă dizolv, dispar…
În timp ce în urma mea crește
Creștea iarba și ne înmulțesc
Greierii cântători a pagubă.
Continui din inerție pelerinajul ciudat,
Urc munții, cobor văile,
Merg pe ape
Cu mama și cu tata pe brațe

Nu-mi mai ajung zilele, nopțile…

În crepuscul prind acul de siguranță.
Înțep orizontul și țâșnește
Sânge albastru.
Mă simt aproape fără greutate,
Și sunt așa de împăcată cu oamenii,
Cu cerul și pământul!
Calc pe pardoseala asta de oase
Și toate vinovățiile adunate
Într-o viață de simplu culegător de afine.
Am palmele desenate cu faptele asumate.
Îți mângâi chipul cu ele
Fără să știu că e pericol de moarte.
Gestul.
Am trăit după legi și principii,
Convenții, și nu după strigarea
Cocoșului,
Pasărea care mă mințea la tot o sută de ani
Că mi-a găsit pe stradă, punga cu norocul.
Pentru a face pace cu mine însămi,
Nu-mi ajung nici zilele, nici nopțile,
Nici pâinea, nici vinul de împărtășanie.
Latră numele meu toți câinii din adăposturi.
Bate spre roșu-târziu
Vântul celor puternici.
În dudul endemic se înmulțesc viermii de mătasă,
Miroase a tuberose, este Duminica orbului.
Dar, eu nu mai torc demult,
Nu mai țes borangicuri.
Decupez doar imagini, lipesc fâșii de ziare,
Obțin o pereche de aripi, la fel ca oricare înger.
Știu, nu sunt înger
Dar, nici pasăre călătoare.
Nici numai un veșmânt de femeie
Prea ocupată cu multiplicarea talantului.
Ce este dincolo de fereastra cu grilaj de ev mediu,
Dincolo de vitraliul orașului?
Din spatele oglinzii retrovizoare
Apar manechine anorexice
În lenjerii nici de bărbat, nici de femeie.

Trucuri ieftine și cronofage

Centrifugată
Într-un caleidoscop de bâlci
Cu carusel și limonadă, cu femeia-șarpe,
Înghițitorul de săbii și hopa-mitică…
Printre atâtea trucuri ieftine și cronofage
S-a pierdut un copil cu părul de aur.
Ar putea deveni, el,
Cel mai ascuțit,
Cel mai periculos dintre cioburile
Care fac bani din magie, la scenă deschisă?
Tot mai aiurea este joaca asta,
De-a v-ați ascunselea și baba-oarba,
Turnirurile cu cai de tinichea ruginită
Și cu săbii din trestii.
Nici Ana de serviciu nu mai vrea
Să fie zidită-n zid de mănăstire.
Cernoziomul, stigmatul, se vede doar
Pe sub unghii și în călcâiele din care
Cântă greierii, vecinei-furnica.
Și eu mă cred a fi liberă și frivolă,
Citesc în stele la doar un click distanță
De lumea reală.
Îmi spui că,
Degeaba îmi tot comand parfumuri scumpe
Și mă sumețesc pe vârful pantofilor cu toc-cui,
Nu voi ști nicicând
Ce este dincolo de zidul plângerii.
Că, nu ar mai trebui să tot întreb trecătorii:
Unde se duc nori,
Unde pleacă să moară elefanții
Și toate insectele efemere?
Unde, cine, pentru ce adună
Toate acele evenimente, date strict personale,
Pe care nici mintea, nici inima mea,
Nu le mai recunosc?
Până și macii din Kandahar
S-au scuturat de semințe.
Combatanții fac schimb de emailuri
Cu artista ce și-a dat foc la propria valiză.
Frontul atmosferic se deplasează fără logică.
Peste bâlciul din miercurea-grasă
Plouă cu grindină și fotografii de familie.

Fața mea, o față de masă

În bodega de cartier e duminică leneșă.
Obrazul meu, în oglinda ferestrei
O țesătură cu pătrățele albe, negre, roșii…
Comanda întârzie
Și tu, călătorule,
Tragi cu furculița
Linii nedefinite pe drumul damascului.
Nu suntem singurii
Flămânziții și însetații din galaxia asta,
Nici singurii care credem în cei
O mie de ani-buni,
Pe care să-i aniversăm jucând șah,
Prizând tutun din Indii.
Tot mințindu-ne, alintându-ne,
Nici n-am observat că soarele s-a topit,
Curge în canale săpate de om.
Suntem primii veniți, primii serviți
Cu castanele care au explodat deja
Pe jăratic.
Am putea alege foarte bine,
Cantina săracilor,
Un loc în care, față în față și fără reținere,
Să consumăm ciolanul și blidul cu linte.
Pe nerăsuflate bem și mâncăm astăzi.
Și așa, ghiftuiți, fericiți…
Mai dăm o dată cu capul
În peretele sălii de naștere.
Pruncul s-a născut viu!
Pe fața de masă cu pătrate albe, negre și roșii
A apărut o pisică, sălbatică
Și cu toate cele șapte vieți
Zornăindu-i în coadă.
Numai noi, frate, suntem perisabilii.
Negustori din tată în fiu,
Vindem la mezat
Nasturi, vise și mirodenii.

Muștele care fac din must, vinul

Mă lași de capul meu,
Liberă sunt în orașul de după bătaia cu flori.
Trec din ușă în ușă,
Caut forma drumului către podgorie,
Caut Carul Mare și Carul Mic
De pe bolta ce abia se mai distinge
Între atâtea reclame la ciorapi și pantofi
De petrecere și înmormântare.
Nu ai cum să mă recunoști
În veșmintele acestea
Ponosite ca o toamnă ce și-a scuturat rodul.
Nu ai de unde să știi
Că eu port pe sub pielea arsă cu fierul,
Semnul brotacului ce va deveni rege
La bătrânețe.
Locul meu este în această poveste nescrisă,
Aici, unde muștele fac,
Din must, vinul de petrecere.
Formatorii de opinie
Mă învață în van tainele supraviețuirii
La apocalipsă.
Sufletul meu doarme
Cu capul pe o pernă plină cu fulgi de ninsoare.
Se aliniază planetele, soarele, și luna
Intră în coliviile păsărilor
Care și-au uitat cântecul de pe urmă?
Nu-i nici o problemă!
În crama noastră veche de când lumea,
Muștele-drosofila fac din must, vinul,
Și din vin, oțetul ce-a ruginit până și cuiele
La sfânta răstignire.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Melania Cuc
Citește aici: Corp de hârtie nescrisă, Viața mea secretă

Copyright © 2022 Melania Cuc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.