MELANIA CUC - SCHIJE DE IMAGINI

 

Altă dimineață cu schije de imagini

Am recucerit orașul dintre cer și pământ.
Altă cruciadă a arcului cu doar două săgeți.

Se trântesc ușile de la arhivele-publice;
porumbeii călători  sunt gata să-și reteze
articulația piciorului în inelul nou, unul de zirconiu.

Și furtuna asta va  trece
din om în om,
din pom în pom,
și ne vor rămâne doar ferfenițe   
din fluturii pe care i-am gândit, construit
din celofan ignifug.

În scrumiera stradală încă arde un muc de țigară.
Nici un sunet din clopoțelul de bronz
nu mai vine spre iezii imaginari
ai sărbătorii pe care am călcat-o în picioare.

Este o altă dimineață cu brumă târzie și
imagini potrivite să te îndemne
la cafea și lapte de soia.
Noi nu bem lumină!

Vinul în butoaie,
s-a acrit precum băutura centurionului
ce a înzecit setea
Osânditului de pe Golgota.

Eu îmi pierd timpul bun de lucru.
Tu câștigi mereu dar nu pui premiu
pe cifrele deșteptătorului.

Pisici albe și pisici negre
miorlăie de pe acoperișul
caselor pe care le-am părăsit cândva.

În restul vremii e liniște, loc de întors
cheia jucăriei cu inorogii prinși
în carusel din tablă ruginită.

Nu, nu mai suntem copii de părinți.
Ș-apoi?!

Sunt presură ce nu știe să zboare

Mi-ați deschis în zadar ușile.

Îmi era bine în celula
cu gratii din sticlă de felinar stins.

Este salivă de păianjen toarsă în fire,
de la mine până la tine;  
copilul din vis își încearcă norocul,
merge pe aer.
Minunea asta se întâmplă
doar o dată într-o viață de om.

Primejdios, frumos evoluăm în noi,
că ce este volute, vârtejul din aripa de cocor?

Nu-i nici floarea bumbacului
ce creștea în pustiul Eghipetului,
nu-i nici o monedă de argint desprinsă
din  salba anilor mamelor noastre,
nici capul și diadema reginei trădate.

Îndrăzneala poate avea cicatrici dureroase,
poansoane  de  efigii,  știința de-a trece
(precum Moise cu cu oamenii lui)
apa veacului.

Să nu dai îndărăt! Zic și notez într-un gând.
mușc, mestec, înghit din fruct otrăvit.

Nu am instinct de câine de vânătoare.
Presura cu numele meu mic peste aripi,
a apucat să zboare din fața cositoarei.

Un  orb, un surd, un mut
citesc viitorul trecutului-meu,
direct din palmă;
drumul destinului  nu a fost gândit
pentru încă o persoană.

De ce nu ai crede
că pot fi zidul de care te lovesc,
or cărțile stivuite pe continentul cel vechi?
Nu floarea trandafirului,
doar spinul ce înțeapă vântul
de curge peste lumea de sus și de jos,
parfum și otravă.

Mă rezem în zile nesigure pe picioare.
Groparul nu ține  minte
data nașterii pietrei pe care îmi așez capul.

Hai să respirăm împreună cât încă se poate!
Să scoatem  în lume inima, sufletul, ochii…
Când obosesc,  să  le pune  la loc,
așa cum ar face un chirurg iscusit
cu destinul și pântecele precistelor noastre.


Am uitat  ce și cum să iubesc

Exersez  pe toate  tastele de la computer
marșul victoriei finale.
Este ca și când m-aș arunca
din dirijabilul cuprins de flăcări  
în lanul cu măzărichea ce a nu vrea să rodească.

Nici timp, nici spațiu suficient pentru dragoste.
Doar senzația de mulțime-n mirare,
Tot soiul de monede extrase din istorie
și așezate în cutia milei oamenilor.

Eu sunt precum paraliticul ce stă-preș
dinaintea ușii inimii tale.
Tu ești numărul pantofului norocos,
cel ce vine în numele meu
să-mi ia urma, amprenta
s-o poarte
- ca pe o iubită moartă -
pe brațe.

De jur împrejur,
doar colivii și coviltire de aer.
Mierea și fierea curg
împreună
pe degetele fără inele.

Peste liniștea sanatoriului cu lunatici,
în planul secund al inimaginabilului
stă tot secretul dispariției vrăbiilor
și a îngerilor.
Un gram de plumb, alt gram de puf...
și scara lui Iacob a scrâșnit, s-a frânt.

Nici nu mai știu dacă sunt
sau nu sunt scribul;
unghia și penița din călimara
cu sângele cărora le cer iertare
pentru că
încă
nu le-am greșit. 

Lacrima de măslin

Că, de ce merg prin lume
cu grenada în brațe,
de nici heruvimii, nici serafimii
nu îmi acordă o a doua șansă?

Jocuri de lumini și de umbre; penumbre
fără noimă șterg ziua, precum o ploaie de vară
ascunde varul de pe pereții odăii nașterii mele.

Ritmul vieții-mi între cer și pământ
este un  preambul, un discurs de intrare în rol
a actorului căruia nu i-am cioplit statuie.

Oricum, tu nu crezi în povești
și dacă încă mă mai aștepți,
nu este  pentru că ți-ai dori să împărțim
 - ca frații -
Pământul, pe care s-au stins și păpădiile
și candelabrele.

Am avut o singură șansă la supraviețuire,
dar... n-am găsit nici curajul,
nici arginții de schimb.
Între timp, Mirungerea,
Taina s-a  desăvârșit  
prin  lacrima prelinsă
direct din trunchi de  măslin.


Premiul pe acvila albă

Dușumeaua lumii scârțâie sub greutatea
majusculelor cu care mi-am notat
numele celor pe care i-am iubit cel mai mult.

Lipsesc la numărătoare literele alcătuite
doar din  aer și spațiul dintre cuvintele
pe care, voi le-ați  pus drept
Premiu pe singurătatea acvilei albe.

O lume rarisimă despre care vorbim,
facem speculații fără ca vreunul dintre noi,
biruitorii,
să fi și văzut cum spiritul-vremii prindea
Umbra-crucii în plisc,
plana, cobora cu ea până pe umărul lui Dumnezeu.

În jurul cuibului trebuie
că era bezna de dinaintea facerii lumii,
de ne țineam de mâini și platoșa neștiinței
nu ne apasă încă sternul.

- Vom jumuli pe viu toți  fulgii  zăpezii virgine!
Blufează cei ce au călcat din greșeală
pe coada reptilei din iarbă.

Clipa gloriei personale își schimbă culoarea,
așa, precum se întâmplă cu o floare-a-reginei,
pe care ai strivit-o în maldărul de ziare
cu știri ce nu mai deranjează subiecții.

Eu nu văd, nu aud, nu  am de unde să învăț
cum se poate dormi cu capul pe perna
din care scapă țipătul unei păsări sacrificate.
Fulgi smulși pe viu, și visul din vis continuă.

Oricum, nu mai avem pilule de  somn.
Aș deschide larg fereastra, dar sticla e oarbă,
rama-i zidită de nu e nevoie să vii cu scara
nici nu steaua promisă.

- Joci cu mine, doar pe o monedă
   Cap sau pajură?
Te întreb și tu  aprinzi bricheta.
Fruntea odăii se luminează și odată cu ea,
toate structurile labirintului
în care moare de foame minotaurul.

Este doar o simplă parabolă, jocul cu focul,
artificiile în așteptarea petrecerii la care
toboșarii vor aduce povestea
din  la marginea de sus a închipuirii umane.


Trișez din instinct

Nu mă apăr doar cu palmele de cuvinte,
de zgomotul universului,
zarva care-mi intră prin pori,
aprinde focul de avertizare
pe fiecare dintre culmile așteptărilor tale.
 
Te mint și tu știi că nu voi reuși
să ridic din nimic
streașina, sub care să cuibărească
păsări cântătoare.
Îți promit, în schimb, duminici
și linii  de cale ferată;
intersecțiile prin care,
să treacă orient-expresul,
cel cu femeile  și cu bărbații,
eroii poveștilor noastre.

Trișez din instinct, plâng și râd;
clincăne rostul meu ca o legătură de chei
căzute pe dalele unei mănăstiri tăcute.

Doar jumătate din ceea ce sunt este platoșă
de insectă rătăcită în regn.
Cealaltă bucată din inimă
este albă precum este hârtia
pe care nu știu ce am să-ți scriu.

Întreg eșafodajul de cuvinte resuscitate
se clatină odată cu picioarele mele
ascunse în ghete reci și  micuțe.

Zburători precum liliecii,
suntem orbii generațiilor ignorate,
nu mai privim, doar pipăim aerul
cu vârful plămânilor;
lucrăm la destinul fraților noștri,
protejați doar de mănușile galbene,
de chirurgie.

Azi este mijlocul săptămânii?


Lucrarea fără semnătură

Timpul cu evenimentele de tot felul
a rămas verde precum clorofila.
El este  dezastrul și fericirea,
soarta pe care am scuipat-o în față
și i-am cerut să îmi mai slăbească
lesa cu ținte de aramă.

Stăpânul meu a urcat la cer fără scară.
De atunci, stau în Timpul altcuiva;
dantelăresc povești în știre și-n neștire.
Nu am cum  să îți spun în cuvinte,
că  oglinda ce ne apropia cândva peste ape,
este ochi înțepat cu spinul scorpionului.

De ce nu se prelinge otrava asta
în șanțuri, la canale ?
Să se vindece  rănile muribunzilor noștri.

Pietre fără greutate și fără mărime,
sarea albă spre  roșu...
toate se amestecă-n malaxoare,
precum într-o lucrarea de pictor nebun.

Ai pus pentru mine, pe  blatul alb al mesei
pâinea, vinul și peștii credinței...
Eu presar sarea-lacrimii
și lemnul-uscat dă muguri.

Dantelăresc timpi fără fir, fără igliță.
Sfinții îmi țin candela,
recipient filigranat din arginții
lumii pierdute la poker.

Apa potopului dă și ea, în undă,
fierbe lumea mea cunoscută
precum mustul de Riesling în noiembrie.

Nunțile anului sunt interzise.


În ghete pline cu mărgele de sticlă

Sunt  copilul cel mai gureș al unei femei libere.
Întâmplările fiecăreia dintre zile
încearcă să mă prindă în caiele
pe scândura negeluită a mesei.

Se țin după mine mulțimile umbrei
și degeaba le-aș spune că nu-mi este sete,
nu-mi este foame;
aruncă spre mine, spre stâlpul în flăcări,
cu pietre și pâini de secară.
Neagră.

Tu ai vrea, dar nu ai cum să mă recunoști
în rochia cu paiete ca oglinzile vechi și secrete,
ori, după unghiile colorate precum floarea
închisorii din Parma.
 
Nu am nici măsura vorbei, nici statura
Femeilor ce strivesc diminețile în pumni,
cultivă în borcane fluturii și libelulele,
vietăți cărora mie îmi este imposibil
să le rețin interminabila denumirea
științifică.

Doar azi, pentru tine, exersez  visul interzis,
fac echilibristică,
merg în poante pe sârma de Wolfram.
Întind și brațele,  trag cât pot de firul vieții...
sunt gata-s să mă și  aprind,
să iluminez toate întrebările incomode.

Vezi, am reușit, mă extrag
pentru un sfert din ziua de mâine!
Peste neștiutele mulțimi, plutesc, levitez...
deși încălțămintea-mi e plină de țăndări
sărite din sticla de bere,
semn de pace, din care am băut împreună.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Melania Cuc
Citește mai multe poezii aici: Alunecând pe silabe, Corp de hârtie nescrisă, Viața mea secretă

Copyright © 2025 Melania Cuc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---