MARIA IEVA - EPIFANII PE FRUNZE

 

Maria Ieva - Epifanii pe frunze (Editura Brumar, 2020): A trăi, a muri, a iubi sunt verbele dominante ale poeziei Mariei Ieva, cu substantivele dominante, cele care realizează momente insulare: înger, rugăciune, vis, cuib. Toate numind ≪starea poetică≫, bucuria de a fi sub semnul poeziei. Cel care scrie despre literatura romană de azi trăieşte uneori uimirea de a citi un poet care a „intrat în literatură” fără apartenenţa la o generaţie, la un cenaclu, la o vârstă ≪a formării≫. E Poet, pur şi simplu. (Cornel Ungureanu)

îndrăgostită

m-am îndrăgostit de pământ
i-am umblat pe sub piele
ca un fluture
care căuta
rădăcinile fulgerului
am pătruns
în ascunzișurile greierului
m-am îndrăgostit de vânt
și de morile lui
i-am îmbrățișat umbra
ca un copil care aștepta
cina cea de taină
am devenit una cu el
și am început
să mă îndrăgostesc de cer
m-am privit cu ochii inimii tale
dar am fost acuzată de narcisism

stelele nu se înmulțesc prin semințe
se nasc unele din altele

fără cuvinte

ce uşor e să scrii pentru păsări
ele prind cuvintele din zbor
înainte ca lumina
să le fie cuib

ce uşor e să scrii pentru peşti
ei adună literele
înainte
să devină mări

ce uşor e să scrii pentru furnici
ele ştiu să trăiască împreună
nu au nevoie de cuvinte
dar şi lupii şi leii
trăiesc fără cuvinte
şi totuşi
au nevoie de păsări
de peşti
şi de furnici


***

s-a sfârșit
războiul de independență
tălpile
au dobândit autonomie

nu mai au întrebări
nici amintiri
doar dorința
de a ajunge la tine


***

îmbujorate
mâinile mele
sărută mâinile tale
filă cu filă
cuvânt din cuvânt
lumina din mine
îmbrăţişează
lumina din tine


râuri de rouă

pereții nu sunt oglinzi
nici eu nu sunt petru
la poarta cerului
râuri de rouă
își caută plinul

***

suntem
tot mai aproape
de depărtare
doar noi
în
cuibul de raze

prizonieri în oglinda viitorului

golește-ți buzunarele de insule
umbrele nasc umbre
prefă-te că nu mă cunoști
furtunile de nisip
îmi vor acoperi urmele
corbii vor scoate ochii altor corbi
clonarea nu poate fi oprită

prizonieri în oglinda viitorului
ne-am crucificat iubirea


***

toate poemele
le-am scris pentru tine
mie îmi scriu un singur
antipoem
niciodată pregătită
mă pregătesc
să port golul
tărâmului verde

într-o zi
formele rămân
fără formă
și dacă
nu mă cunoşti acum
cum mă vei recunoaşte
atunci


ce rămâne la capătul mâinii

când degetele nu mai au miros de iubire
iar unghiile ţi-au fost smulse din rădăcină
ce rămâne la capătul mâinii
cuvintele cu buzunarele goale
duminicile de la începutul săptămânii
ori copilul care poartă
decoraţiile bunicului pe piept

nu-mi răspunde
lasă-mă să simt
că între palmele noastre
există dumnezeu


recunoștință

ca păsările care zboară
cu o singură aripă
privesc cerul
şi mă topesc
în el


lacrima orbului

n-am ştiut nimic despre mine
doamne câte m-am imaginat că sunt

n-am ştiut nimic
nici despre cerul albastru
nici despre cel violet
nici despre cel lipsit de culoare
cum aş fi îndrăznit
să cred că ştiu ceva despre tine

şi totuşi ştiam…

oarbe mi-au fost mâinile
dar şi orbii plâng
pentru fluturii
care nu mai au amintiri


***

hai să ne dezbrăcăm de întuneric
și
cu pantofii în mână
ca doi copii invizibili
să redăm
nemurirea fluturilor



vals

închid pleoapele
cerul se scutură de rouă

îmi cuprind
umerii în palme
şi îmi cert tălpile
că au strivit melodia

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Spre omul din vis, Pe urma unei stele, Ecoul zborului, Diminețile sfinților, Statui de viață

 
Copyright © 2025 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---