MARIA IEVA - PE URMA UNEI STELE

 

Maria Ieva - Pe urma unei stele (Editura Absolut, 2018): Poetă adevărată, înzestrată cu har, Maria Ieva face parte dintre purtătorii nuielei fermecate, pentru a transforma (asemenea legendarului Midas din mitologia greacă) tot ceea ce atinge, mai bine zis îi convine să atingă, în poezie. Ceea ce impresionează la primul impact cu poezia Mariei Ieva (și în cartea Pe urma unei stele, pe care-o avem în față, care urmează a fi încredințată tiparului și la care ne vom referi în cele ce urmează) este cuceritoarea creativitate elementară. De admirat retorica originală, fluiditatea unui discurs liric în cheie clasică. Marcel Raymond împărțea cândva poeții în poeți, artiști și poeți-vizionari. Ce te faci însă dacă un poet le unește pe amândouă în tot ceea ce scrie? Maria Ieva scrie cu har și cu credință, credința că prin ceea ce scrie fondează o religie salvatoare. Stăpână pe mijloacele construcției, expresionistă în rezolvările ideatice și structurale ale poemului, originală în percepția virginală a lumii, Maria Ieva scrie o poezie neoromantică de bună calitate, fără a părăsi linia de aur a poemului metafizic. (Daniel Corbu – Maria Ieva. Patosul neoromantic și ceremoniile imaginarului)

Urma unei stele

Azi cuta de pe frunte îmi pare mai adâncă,
Simt urma unei stele ce a plecat spre nord,
A înghețat lumina ca apa grea în stâncă
Și focul se-ntețește lovind mereu în cord.

Altarele sunt goale, e liniște-n grădină,
S-a dezbrăcat de toamnă și ultimul copac,
Din pleoape curge-adesea doar o lumină lină,
Când chipul blând al mamei apare în cerdac.

Privirea mi se pierde ca o scânteie-n noapte,
Mă doare depărtarea de parcă n-aș fi eu,
Căci fructele tăcerii le-am adunat necoapte,
Ne'nțelegând durerea ca dar din Dumnezeu.

Din muguri curge seva ca streașina la case,
Când iarna se desparte de albul cel mai pur
Şi viforul se-ascunde în măduva din oase,
Cum se ascunde luna în nori ca-n abajur.

Pe-un drum săpat în lacrimi se-ntoarce primăvara,
În urma unei stele doar aurore cresc
Și vântul de pe umeri mi-a ridicat povara,
Ca rănile luminii să-nvăț să le iubesc.

Flash

Veșmântul pentru nuntă l-am făcut,
Din fir de vâsc și raze de la soare
Și-n clipa când te-am cunoscut,
Mi-am cunoscut și viața viitoare.

Te-am întâlnit în umbra unei stele,
Căci m-ai chemat de când am fost copil,
Din praf stelar tu mi-ai făcut inele
Și m-ai adus acasă din exil.

Pe firul ierbii am pășit desculți,
Ca să primim aripa de lumină,
Dar îngerii au devenit adulți
Și-au împletit prescura pentru cină.

Cu setea de lumină potolită,
Că am trăit sublim am înțeles,
Ca stelele ce ies de pe orbită,
Când altă odisee și-au ales.

Vei regăsi-n a cerului arhivă,
Misivele ce ți le-am scris pe nori,
Vei regăsi iubirea mea naivă,
Dar nu vei ști nicând să o măsori.

De dincolo

E prea departe mâna mea acum,
Deși o văd ea nu-mi mai aparține,
Cum flacăra n-o regăsesc în fum,
Nici grâul nu-l mai regăsesc în pâine.

Contururile simt cum se topesc,
Culorile din formă se destramă,
Aud în mine glasul îngeresc,
Ca un ecou de dincolo de vamă.

Lumina albăstruie mă-nfășoară
Și mâinile nu mi le pot privi,
Mi-e sufletul ușor ca o vioară,
De parcă-n zorii-n mine s-ar ivi.

Și tot ce scriu e ca o rugăciune,
Cuvintele de dincolo mă cheamă,
Oricât aș vrea nu mă mai pot opune,
Să nu mă pierd în altă hologramă.

Din lumina cea pură

M-am întors de pe drum, din lumina cea pură,
Să rămân lângă îngeri, a fost prea curând,
Am lăsat șapte vieți înscrise-n scriptură
Și-am venit să-mplinim al cerului gând.

Într-un vis neumblat de păsări măiestre,
M-ai chemat să zburăm în vinerea mare
Și în piept i-ai făcut privirii ferestre,
Să primim amândoi de la cer dezlegare.

Am văzut lunecând, de pe trup, în oglindă,
Ca un voal ridicat de pe-un chip de mireasă,
O umbră albastră ce încerca să cuprindă,
Oceanul de visuri din inima noastră.

M-am întors să rămân și-am rămas lângă tine,
Dar mă tem uneori că e totul pierdut,
Se vor naște oricum alte umbre în mine
Și mă dor, și mă dor, că iar te-am durut.

Reverie

E-atâta timp de când nu ți-am mai scris,
Mi-au înflorit cireșii între pleoape
Și cerurile-n mine s-au deschis,
Ca depărtarea să o simt aproape.

Bat clopotele albe în câmpie,
Semințele de mac s-au scuturat,
Și stropi de soare am ascuns sub ie,
Când clipele de dor au lăcrimat.

Pe fiecare stea e scris un nume,
Un nume fiecare cruce poartă
Și când la capăt cere să mă-nsume,
Se va desface mie Marea Moartă.

Meduzele sunt tot mai transparente,
Iar algele și peștii au plecat,
Am adunat în palme sedimente,
Dar nici o moarte nu m-a vindecat.

Cărarea de sub gene e pavată,
Cu fire de lumină aurie,
Să mi-amintesc de aripa tăiată,
Ca un copil întors din veșnicie.

Aș vrea să trag perdelele la geam,
Mă doare uneori această stare,
E totul alb, cerneală nu mai am,
Dar port în pleoape mine reci de sare.

Restituiri

Cheamă-mă la noapte când răsare luna,
Să pășim prin stele, dincolo de vamă,
Peste nori de spume să ne-ntindem mâna,
Cerul înflorește, clipa ne destramă.

Pescărușii-n porturi stau pe lângă far,
Iarna-și pregătește rochia de gală,
Iar lumini de aur ies din minutar,
Să-ți aducă-n palme florile de cală.

Fluturii se joacă, bucuroși să fie,
Gura ta sfințește gura mea de rouă,
Îmbrăcate-n cețuri, ca-ntr-o apă vie,
Se întind spre tine mâinile-amândouă.

Dezvelită clipa din secunda verde,
Umerii învață plânsul veșniciei,
Dar din vis doi îngeri ies să ne dezmierde,
Să redăm luminii zborul păpădiei.

Vino și vezi

Din dimineți topite în ochiul depărtării,
Adun în pumni zăpada și fața mi-o clătesc,
Dar fulgii prinși de gene păstrează gustul sării,
Ca-n oglindirea palmei să-nvăț să-mi amintesc.

Văd dincolo de mine oglinda îndoită,
A biciuit-o vântul în vinerea cea mare,
Când raza mâinii tale mi-a scris că sunt iubită,
Pe fulgerarea clipei ce încă mă mai doare.

Văd cuiburi fără păsări și păsări fără cuiburi,
Cu numele cioplit pe zarea destrămată,
Dar apele din pleoape începi să mi le tulburi
Și fruntea se închină la o icoană mată.

Genunchii grei ca plumbul se-ngroapă în țărână,
În urmă șapte ceruri îmi par că s-au deschis,
Îmbrățișați de clipa ce s-a născut bătrână,
Să ne iubim aievea ca îngerii din vis

Risipire

Voi fi plecată-o vreme c-așa mi-e dat acum,
Să îmi îngrop trecutul în norii grei de fum,
Ca-n prima înflorire din geana de lumină
Să îți aduc ofrandă iubirea mea deplină.

În palme nuferi albi voi coborî din ceruri,
Să regăsești în mine eterne adevăruri
Și gura de mi-e arsă de-un dor neînțeles,
Privirea mea să-ți spună de ce ai fost Ales.

Te voi chema cum marea își cheamă pescărușii,
Cum fetele cetății aduc furiș intrușii
Și voi păși spre tine cum merg spre Dumnezeu,
Cu focul sfânt sub pleoape și-n piept cu-n curcubeu.

Mă vei cunoaște, știu, iubirea-i pentru Zei,
Azi cerul se-oglindește visând în ochii mei,
Iar dacă-n nori de ceață vezi inimi cum zâmbesc,
Să îți aduci aminte: sunt darul tău ceresc!

Revenire

Cuvintele sunt păsări călătoare
Ce locuiesc în nordu-ndepărtat,
Unde lumina tremură-n izvoare,
Ca aurora-n ochiul vindecat.

De le privești cum zarea o despică
Și-n crucea lor vezi crucea ta arzând,
Vei legăna tăcerea pe-o aripă,
Ca simfonia ultimului gând.

Culorile din tine sunt desprinse,
Să te-oglindești în ape nu mai poți,
În cuibul lor cuvintele sunt ninse
Și iarna a venit zâmbind la porți.

Ecoul primăverii nu răzbate
Și șapte zile-n urmă ai lăsat,
Iar fulgerele parcă sunt legate
De răsucirea gândului plecat.

Arce de lumină

S-a prăfuit pe rafturi amintirea,
Dar șterg oglinzile de praf stelar,
Să pot privi în față nemurirea,
Când cercul mi-l așezi pe inelar.

Cuvintele sunt arce de lumină
Că-n pieptul meu seismul a-nceput,
Când împărțeam prescura pentru cină
Și dezbrăcam cămașa grea de lut.

Aș fi vorbit cu tine despre toate,
Dar îmi părea că n-are niciun rost,
Mă cunoșteai de dincolo de moarte,
Eu te știam cum încă nu ai fost.

Să ne oprim o clipă pentru rugă,
Oglinzile sunt infinite-n noi,
Iar verbele de-acum nu se conjugă,
Căci suntem Unul împărțit în doi.

Prima tăcere

Acoperă oglinda,
a înghețat timpul
și forma își pierde forma,
doar în cuta de pe frunte
se mai adună azi
durerea înmuguririi.

Când pleci, lasă un pahar cu apă
și o felie de pâine la vedere,
veșnicia a început să respire.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Spre omul din vis, Ecoul zborului și Diminețile sfinților

 

Copyright © 2021 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.