MARIA IEVA - DIMINEȚILE SFINȚILOR

 

Maria Ieva - Diminețile sfinților (Editura Absolut, 2019): Maria Ieva este o poetă pentru care iubirea nu e doar o năzuință, așa cum năzuință e doar zborul spre Înaltul gândului, spre Înaltul dorului, spre Înaltul fulgerului ce săgetează copacul. Versuri perene, ivite din solul bogat în minerale cu mireasmă de reavăn, care așteaptă întoarcerea brazdei, sămânța de inefabil în stare să împânzească întinderea agrestă. Apoi așteptarea febrilă a colțului verde, și vegherea lui între rază și coacere. Cărțile Mariei Ieva sunt sfinte sărbători ale sufletului. Creștinul se înfruptă din ele cu gândul la marea veșnicie. Ele îți dau iluzia eternității încă de pe aici, de pe unde te afli. Sunt o sfântă plămadă la fel ca și mintea, ca și sângele inimii. În ele vei găsi gingășie, tandrețe, lumină, șoaptele dorului, îngăduință și dragoste, vise, poezie: ”Căci soarta nu se scrie de mâna care-a scris, / Ci de lumina care ne naște dintre slove” (Iubirea pentru tine). (Cezarina Adamescu, 3 martie 2020)

Contopire

Cuprinde-mă o clipă în brațele de apă
Și spune-mi că iubirea nu vine și nu pleacă;
În arșița din gene a izvorât mirarea,
Iar zborul către astre îl risipește zarea.

Adună-mă o clipă în brațele de foc,
Cireșele în mai de dragul tău se coc;
La poarta dintre veacuri doar inima e trează,
Dar norii râd sub pleoape ca soarele-n amiază.

Întoarce-mă o clipă în coasta ta de lut,
S-o regăsești pe Eva din primul început;
O lacrimă se-mparte, în mod egal, la doi,
Ca umbra fără cruce născută pentru noi.

Și ține-mă o clipă, sub aripi de eter,
Să se destrame dorul ce l-am adus din cer,
Ca voalul de lumină întors în veșnicie,
Să înfloresc din tine, eternă poezie.


Aceste clipe

Plecarea mea nu vede înapoi,
Iubirea ți-o donez prin testament,
Să o trăiești, tu, pentru amândoi,
Căci eu în mine am rămas absent.

E prea puțin sau poate nu-i nimic,
A fost doar încercarea de-a fi om,
Căzut în vis am vrut să mă ridic,
Dar m-am pierdut în golul policrom.

La început lumina m-a durut
Și m-au orbit oglinzile din tine,
Dar rana ta în tine a crescut
Și a lăsat fântânile tot pline.

De vei pleca, n-ai să mai vii -napoi
Și tu în tine ai rămas absent,
Dar cine să trăiască pentru noi,
Aceste clipe ce ne sunt prezent?


Noi

Noi nu ne naștem dintr-un nor de ceară,
Nici nu venim de unde am plecat,
Nu suntem toamnă, dar nici primăvară,
Suntem ecoul formei, destrămat.

Suntem un mal, dar suntem și o mare -
Amestec de-ntuneric și lumină -
Scântei lovite tainic de amnare
Ce au rămas întemnițate-n mină.

Noi nu mai suntem noi de multă vreme,
Ne-am agățat cu mâinile de cer
Și am căzut din două diademe,
Chiar în mirajul clipelor ce pier.

Ca două sfere adunate într-una,
Formăm spirala timpului ceresc,
Să se cunune soarele cu luna,
Ca doi copii de rang împărătesc.


 

Iubirea

Iubirea n-o închizi în intervale,
Pe axa vieții, doar o reprezinți,
Ea este Calea regăsită-n cale,
Ca urma ta rămasă în părinți.

Iubirea-i libertatea absolută,
Ea nu-ngrădește dreptul de a fi
Și n-o să moară, că n-a fost născută,
Iar despre ea e greu să poți vorbi.

Iubirea n-are nicio formă,
A fost-naintea vânturilor reci,
Prin ea nimicul te transformă
Și dacă vii, și dacă pleci...


Între două stele

Între două stele e doar nesfârșire,
Curge infinitul printre gânduri roi
Și datoare crucea cu o izbăvire,
Sevele luminii le întoarce-n noi.

Înfloriri de clipe ne tresar sub pleoape
Ca un joc de raze într-un curcubeu,
Am pășit cu tine-n golul dintre ape
Unde-avea sălașul nenăscutul zeu.

Fruct întors în muguri - vatră nezidită -
Galbena lumină destrămată-n gene
Renăștea din tine ca o afrodită
Ce hrănea la sânu-i visele-mi perene.

Urmele tăcerii prinse-n căi lactee,
Mi-arătau cum gândul, devenit cuvânt,
S-a-ntrupat din moarte ca dintr-o femeie,
Să mă-nvețe zborul puilor de vânt...


Stropi de veșnicie

Ai frământat în cupa veșniciei
Un strop de vânt și-o pată de culoare,
Și ne-ai născut, din sufletul poeziei,
Într-un netimp în care timpul doare.

N-ai întrebat de știm cum să iubim,
Ai șters oglinda cu un colț de cer
Și ne-ai lăsat la porți în țintirim
Cu amintirea clipelor ce pier.

I-ai poruncit luminii să-nflorească,
Iar stelele pe loc s-au înmulțit,
Au coborât din lumea îngerească
Pe-un curcubeu de noapte îndoit.

Să dezlegăm misterul clipei oarbe
Ne-au curs prin vene lacrimi la-nceput,
Într-un ecou, ecoul ne absoarbe,
Dar aripile ni le-am desfăcut.


Către veșnicii

Voi trimite-n arcă fluturi de lumină
Să-ți aducă focul într-un bob de rouă,
Nuferi de zăpadă curg din luna plină
Și-ți sărută tainic palmele-amândouă.

Peste munți de gânduri, dincolo de timp,
De auzi izvorul stelei nenăscute,
Vezi cum Afrodita pleacă din Olimp,
Stelelor lumina să le împrumute...

Se desparte zarea, e potop de vise,
Voalul de tăcere pare destrămat,
Au ieșit din matcă fulgerele stinse
Și sărută mâna care le-a chemat.

Nuferi de zăpadă curg din luna plină,
Ne-am țesut veșminte doar din păpădii,
Dar purtăm în inimi fluturi de lumină
Și pășim, pe astre, către veșnicii.


Vindecare

Ne pregătește viața de plecare,
Dar data încă nu s-a stabilit,
Acolo-n veșnicie, fiecare,
Ne-ntoarcem goi, așa cum am venit.

Bagaj de cală doar o călimară,
La care clipa să îi fie cifru,
S-a anunțat la radio, aseară,
Cât încercam în visul tău să intru.

La Polul Nord plecam cu prima navă,
Dacă-n deșert nu ar fi fost furtună
Și din stilouri n-ar fi curs doar lavă,
De importam cerneala de pe Lună.

Spre Polul Sud bilete n-am găsit,
În porturi ape se adună-n grevă,
Copaci de var cu frunza de granit
Ascund în ei vagi amintiri de evă.

Ne pregătește viața de plecare,
Dar granițele s-au închis pe rând,
Rămași, aici, s-aducem vindecare,
Cu cel dintâi, la cel din urmă gând.


Fagurii tăcerii

Nici aripi și nici brațe spre cer nu se întind,
Din versul plin de rouă femeia s-a desprins,
Dar tot o văd de-o vreme la masa ei scriind
Sau poate mi se pare, acum e la cuprins.

Îi fac un semn cu mâna, ea mă privește blând,
Aștept să mă mai certe, să-mi spună c-am greșit,
Dar pașii ei de apă spre cer îi văd urcând,
Spre fagurii tăcerii din care au venit.

Un labirint de ceață se-ntinde înainte,
Femeia de la masă stiloul l-a închis
Și visul de iubire le-a așezat, cuminte,
În pagini de lumină, ascuns, în manuscris.

De-i vei găsi trăirea între coperți uitată,
Nu răsfoi în grabă tot ce ți-a dat în dar,
Cu sufletul în palme ea pleacă să străbată
Și ultima tăcere a timpului avar...


Diminețile sfinților

Cât încă speri să-ți înțelegi menirea,
Chiar de te doare n-ai să strigi,
Pe Golgota se naște nemurirea
Și tu pe tine poți să te învingi.

În șapte straturi de lumină albă
Ți-e inima de-o vreme învelită
Și o întrebi: ce ar mai vrea să aibă,
De nu se simte încă împlinită?

Dar n-ai răspuns, așa, la îndemână,
Oglinda vremii bezna o cuprinde,
Iar diminețile ce le-ai purtat în mână
Le regăsești, acum, tot mai flămânde.

Săgețile din lună sunt desprinse
Și firul ierbii e călcat de sfinți,
Dar la țâțână porțile nu-s unse,
Să înțelegi că n-ai cum să te minți.



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Spre omul din vis, Pe urma unei stele, Ecoul zborului

Copyright © 2023 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.