MARIA IEVA - ECOUL ZBORULUI

Poezii din volumul: “Ecoul zborului” (Editura Absolut, 2019):

Cea de-a treia tăcere

Hai, fă un semn și toate au să tacă,
Așa cum în trecut au mai tăcut,
Cât aștepta sămânța să se coacă,
În miezul mărului neînceput.

Hai, fă un semn și viața va renaște,
Chiar din cenușa clipei trecătoare,
Iar vântul plictisit, de vrea un paște,
Să îl trimiți la marea sărbătoare.

Hai, fă un semn și ochii au să vadă
Cum cerurile se topesc în ape
Și stelele ce-au început să cadă
Sub răsucirea ultimului șarpe.

Hai, fă un semn ca îngerii să vină,
În inimile pline de-ntristare,
Doar lacrima e drumul spre lumină
Și uneori și drumul spre iertare...

Hai, dă-mi un semn! Speranța e bătrână.

 

Ecoul zborului

Rămân în urmă toate câte-au fost,
Scrisorile sunt nedeschise încă,
Din Marea Taină nu gustăm în post,
Dar coborâm în liniștea adâncă.

Ne-nvăluie o ceață albăstruie,
Să ne privim de dincolo de timp;
În pieptul meu, tu, o icoană vie,
Ai reaprins Lumina din Olimp.

Ecoul se întoarce în ecou
Și, dezlegați de orice jurământ,
Ca fluturii vom trece prin halou,
Să adunăm miresmele din vânt.

Cu pumnii plini de roua de pe stele,
Ne vom întoarce singuri pe pământ,
Iar apele vor învăța să spele
Ecoul zborului ce ni s-a frânt.

Adio nu-ți voi spune

Adio nu-ți voi spune, iubitul meu, nicicând,
Mă mistuie fiorul mai tare ca oricând;
Nu-mi voi nega iubirea, nici azi, nici altădată,
Sub mâna ta tresar ca marmura sub daltă.

Adio nu-ți voi spune, chiar sufletul de doare,
Mi-ai dăruit în noapte luminile polare,
Tu ai adus în mine un cântec de furtună,
Iubirea mea naivă ți-am dat-o ca arvună.

Adio nu-ți voi spune, abia te-am regăsit
Și vidul ce m-adoarme, demult m-a risipit;
În colivii de aur de-ntemnițez trăirea,
Pe foaia cărui mac voi scrie nemurirea?

Adio nu-ți voi spune, iubitul meu, mi-e dor,
Ia-mi inima în palmă, e cerul fără nor!
Iubirea-mi este pură, e gând neîntinat,
În visul meu cu îngeri pe unde ai intrat?

Adio nu-ți voi spune, dar nici nu te opresc,
De vrei să pleci departe, eu aripa ți-o cresc,
Am scuturat de-o vreme și teii, și salcâmii,
Dar ți-am cântat iubirea cum cântă heruvimii...

Nu e totul pierdut

Am văzut, nu e totul pierdut
Cât încă mai port cămașa de lut;
Întinderi albastre mă mușcă de gene,
Mai pot să înec o noapte în vene.

Un fir de lumină mă leagă de cer
Cum perlele stau legate-n colier,
Iar clipa mă-nalță pe umerii moi,
Să văd nesfârșirea cum curge prin noi.

Un nod se desface și aripi se-ntind,
Oglinzi rotitoare în palme cuprind,
Cerneala îmi curge din gene de-acum
Și clipa mă-ntoarce-n fuioare de fum.

Dar vântul respiră sub haina de rouă
Și pleoapa împarte iar clipa în două,
Din urmele urmei tăceri se deșiră
Și visul iubirii coboară din liră.

Ai văzut, nu e totul pierdut,
Cât încă mai porți cămașa de lut
Și fulgere albe îți umblă prin vene,
Mai pot să răsar la tine-n catrene.

De unde vii?

De unde vii spre mine tu, înger de lumină,
Din care colț de rai în piept mi te cobori,
În dimineți senine, când cerul se înclină,
Cum îmi aduci iubire din murmur de viori?

Cum mă dezbraci de noapte când zorii se ivesc
Și-n candelele vremii arzi lacrimi de fecioară,
Și cum mă-nveți tu, înger, ca moartea s-o iubesc,
Când nesfârșirea clipei în piept mi se strecoară?

Răspunsurile toate în palme le ascunzi,
Iar palmele îți sunt înmuguriri de ape,
De-a ta iubire sfântă am astăzi ochii uzi
Și curcubeul vine din mine să se-adape

Câmpia nesfârșirii

Adesea m-am privit într-o oglindă oarbă
Și-am respirat tăcerea din candelele vremii,
Simțeam cum înserarea din mine e ohabă
Sub clopotul plecării departe de utrenii.

Purtam furtuni pe gene și așteptam un semn,
Mă-nvăluiau fuioare de ceață și de vânt,
Dar am simțit cum raza din crucea grea de lemn
A mângâiat pe creștet o mână de pământ.

Prin umeri și prin brațe mi-a coborât un fulger,
Iar macii de sub talpă în piept mi s-au deschis,
Tu m-ai privit o clipă prin ochii unui înger
Și am zburat departe, chiar dincolo de vis.

Câmpia nesfârșirii mă aștepta tăcută,
Dar m-am întors din prag, iubite, să-ți mai fiu,
Și coasta de lumină, din care-am fost născută
M-a readus acasă din marele pustiu...

Pe crucea timpului

Deschizi o poartă, vrei să pleci,
Te cheamă setea de lumină
Și printre astre-ți faci poteci,
Să uzi un mac la rădăcină.

Strivești în palme două raze,
Le lași să curgă strop cu strop,
Căci din mirajul unei oaze,
Tresar cuvintele în op.

O muzică neînțeleasă
Îți freamătă o clipă-n piept
Și te întrebi de-a fost aleasă
Să îți arate drumul drept.

Dar piere gândul în alt gând,
Cum piere chipul din oglindă
Și visele le simți arzând
Pe crucea timpului, rotundă.

Urme de ghețar

Pleoapa se deschide, fulgerele ies,
Norii strâng înaltul pic la rădăcină,
Vântul destrămării pare c-a ales
Să întoarcă singur calea spre lumină.

Beatul în cerneală își îneacă dorul,
Floarea de lumină curcubeul cheamă,
Dar cuptorul vremii a răcit ulciorul
Și tăcerea iernii taie ca o lamă.

Se aude-un cântec undeva, departe,
Poate e un țipăt, poate-i o chemare;
Sufletul luminii îl așez în carte
Și îmbrac în alb altă destrămare.

Nu privesc în mine, nu privesc în zare,
Norii prind de veste și se-adună iar,
Lacrimile-albastre fug din felinare,
Dezvelind în crater urme de ghețar.

Alunecare

Alunec iar din vis în vis,
Spirala simt cum se rotește
Lăsând doar cercul circumscris
Pe crucea ce-o adăpostește.

Din cruce raze se desprind,
Jăraticul s-a stins în vatră
Și alte stele se aprind
Pe florile ce ies din piatră.

Întind o mână, vreau să șterg
Un strop de rouă de pe-o stea,
Dar nici nu zbor și nici nu merg,
Stau țintuit pe crucea mea.

Visez sau poate sunt visat,
Întreb Cuvântul să îmi spună:
Din care cer m-a întrupat,
Sub care răsărit de lună?

Tulburare

Că te iubesc nu-i o-ntâmplare,
Că te doresc e lucru cert,
Răsar luceferii din mare
Și nu știu tu cât vrei s-aștept?

Că te iubesc e o minune,
Că te doresc e un blestem,
Se-ntoarce umbra în genune
Și pașii tăi spre mine-i chem.

Rămâne noaptea-nfrigurată,
O rugăciune vrea să spună,
Doar luna bate în fereastră,
Că-i pregătită să apună.

Se-mparte lacrima în două,
Să-mbrățișeze depărtarea
Și zorii vin stropiți de rouă,
Să îmi ascundă tulburarea...

Rugăciunea de pe urmă

Deschide-ți brațele, minune,
Din depărtări la tine vin,
Azi dorul meu e-o rugăciune
Ascunsă-n cupa unui crin.

Primește-mă la tine-n casă,
Ca din lumina ta să beau,
Ți-am fost și înger și mireasă,
Dar am plecat fără să vreau.

În fulger destrămat scânteie
Am rătăcit mai multe vieți,
De mă primești mă-ntorc femeie
Ca roua altei dimineți.

Deschide-ți inima, minune!
Nu simți cum clipa ne destramă?
Pe cruce e sculptat un nume
Și, Doamne, mi-e așa de teamă!

Nu, nu mi-e teamă de durere,
Cu ea alt zbor am învățat,
Mi-e teamă doar că viața cere,
Să uit că ne-am mai întrupat.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Spre omul din vis, Pe urma unei stele, Diminețile sfinților,  Statui de viață

Copyright © 2022 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.