GEORGE VIGDOR - PULBERE DE PIATRĂ ȘI STELE

 

Poemul meu existențial

Poemul meu existențial
e aparent o zbatere geografică,
poate un naufragiu istoric.
Drumul meu spre Ierusalim
e unul special, cu tur-retur.
N-am izbutit să ajung la final
să reclădesc Templul interior
ori să urc pe Golgota patimilor.
Dorul inefabil m-a ținut printre Carpați
la poale de Feleac și margine de Someș.
Aici mi-am clădit visele din lut românesc
motive ungurești și decoruri evreiești.
Sfânta Treime o port în mine
simbioză sublimă de neamuri
și armonie de cuvinte felurite
puse magnific în pagină
de mâna măiastră a destinului transilvan.
Poemul meu existențial
e rupt din taina misteriosului Ardeal:
textul e pulbere de piatră și stele
închegată de liantul sufletului colectiv.
Poemul meu existențial
și-a găsit forma finală
în liniștea necuprinsă a Câmpiei Panonice
la umbra superbelor turnuri
ale catedralelor și sinagogilor budapestane.
Sunt tripoet, de trei ori poet
în triunghiul magic
străjuit de solemne imnuri:
Deșteaptă-te române, Isten áldd meg a magyart
Sema Israel adonai.
Poemul meu existențial
curge cu sânge, lacrimi și speranțe
își croiește albia prin teribile vârtejuri,
ajunge prin defilee și cascade istorice
până la minunea botezului de pe Iordan.
Ecourile milenare ale sângelui reverberează
megadurerile Zidului Plângerii.
Poemul meu existențial
lacrima colțului de rai.
Supremul, ultimul fir de pai.

Eu nu sunt gata să mor, chiar să mor…

Mă exasperează cumplit
matematică simplă a morții,
cramponarea ei în numere mici,
care doar printr-o minune ajung
la piatra de hotar a lui o sută.
O bornă ciudată
aflată la eterica răspântie
dintre statul materialității căzute
și țara luminii veșnice.
Mă deprimă biologia simplistă a corpului
în permanentă criză existențială
între starea de moluscă
și cea de verticalitate solidă.
Mă descumpănește în fiece clipă
chimia gregară a trupului
cufundat în mocirla sângelui,limfei, hormonilor,
starea de mlaștină cu pretenții de demiurg.
Mă întristează elementaritatea
fizicii cuantice a vieții,
uneori corpuscul alteori undă,
incertitudinea ca stare existențială.
Științele nu mă ajută cu nimic
în a desluși taina curcubeului
ori misterul copilului
gângurind primele cuvinte:
nici măcar de a explica esența
acestui șirag de nimicuri
întrupate în miraculoase cuvinte.
De ce mie umilului George Vigdor
rob al poeziei și prizonier al ecuației cu dor
uneori universul îmi șoptește tânguitor;
pregătește-ți sufletul pentru zbor, superb zbor
dar eu nu sunt gata să mor, chiar să mor
mă așteaptă înalturi unde vreau să zbor, sublim zbor….


Hălăduiesc la limita absolutului

Hălăduiesc mereu la limita absolutului
habar n-am cum să-l ating, cum să-l apuc
știu doar că suntem entități diferite;
eu doar o maimuță mai evoluată
iar el, absolutul, probabil o metaforă divină.
Încartiruit în trei dimensiuni
și un interval neglijabil de timp
nu am cum să-l cuprind, cum să-l scriu sau să-l descriu.
În pătrățica mea de infinit
trăiesc neglijabil între gratii metafizice,
între care doar lumina filtrată a intuiției
mă poate catapulta pentru o clipă
în paradisul multidimensional al absolutului.
Poate că m-aș descurca mai bine
dacă absolutul ar fi o femeie veșnică
un izvor nesecat de iubire și fecunditate,
cu care aș procrea mereu
într-o îngemănare cosmică supremă
viitoarea armată a speranței ultime.
Intersecția dintre absolut și firul de praf stelar cu eticheta „ eu „
este aproape întotdeauna o mulțime vidă,
străluminată arareori de viziuni divine
imperceptibile, indescriptibile, inefabile.


Culcat lângă tăcerea ta

M-am culcat lângă tăcerea ta
și nu știam dacă e corp sau metaforă.
Îi urmăream mișcările abia perceptibile
și nu mă puteam dumiri
dacă e o lacrimă preschimbată în icoană
sau o fantezie metamorfozată într-o păpușă.
Nici nu mai îndrăzneam să respir
ca nu cumva să suflu duhuri rele
peste tăcerea ta diafană de cristal.
Stăteam înmărmurit lângă absența ta
și aerul dintre noi s-a umplut de cuvinte neînțelese
cu aromă de liliac și tei.
O vibrație subtilă, probabil iubirea
ți-a trezit tăcerea inefabilă.
Cuvintele dintre noi s-au rânduit armonios
în versul unic al veșniciei.
Culcat încet lângă tăcerea ta
am intuit flacăra nepieritoare a poemului comun.


Vor din nou să ne scoată din lume

Vor din nou să ne scoată din lume
așa cu soluție finală, cum au mai făcut-o alții
sau poate aceiași, dracu mai știe.
Dispariția noastră ar fi o saturnalie planetară
asasinii lumii ar deveni eroii omenirii,
ce sublimă ușurare, să scapi de cei aleși,
așa dintr-o dată, după milenii de eforturi sisifice.
Ei, barbarii lumii, prigoniți și umiliți,
i-ar arăta în fine și senilului Dumnezeu
că a pariat prost moșul, pe poporul evreu.
Ei, satanici și fără opreliști,
vor arde până și cenușa lui Israel:
Holocaustul nu e decât un preludiu
pentru prăpădul final ce va să vină.
Scuzați-mă dacă v-am stricat buna dispoziție la vreun chef
ori pofta de mâncare pe vreo terasă
dar misiunea vieții mele este să deranjez,
doar atunci exist cu adevărat.
În ciuda slăbiciunilor și păcatelor mele
eu am legământ cu Atotputernicul
încă de la naștere.
Chiar dacă destinul nu mă va face erou
misiunea mea e să fiu măcar martor
al vremurilor de pe urmă.
Și permiteți-mi în final, un gând aparent banal:
Nu vă mai obosiți cu atâtea genocide;
Istoria va ține doar atâta vreme
cât poporul evreu este pe aici și râde.


Mereu la periferia ideii

Mereu la periferia ideii
încerc să adulmec esența
ori să mângâi zona erogenă a conceptului.
Poemele mele sunt holograme ale neputinței
de a ajunge la orgasmul înțelegerii depline,
la catharsisul ultim al existenței.
Mă mulțumesc cu sporadice juisări
pe trupul violat al ideii
cu modeste poluții de spiritualitate
în rarele dimineți cu vedere spre absolut.
Demonii mi-au cântat deja prohodul,
dar eu mă încăpățânez să mă mai fâțâi prin prezent,
să fiu martor al prostituirii ideii
mereu la periferia ei,
mereu atent la agonia ei penibilă
mereu incapabil de a o salva și duce mai departe.
Mereu pivotând în zona crepusculară de trecere
dintre materie și idee
sunt de fapt o nălucă, un spectru neclar
definit arareori de câte un vers,
ce atinge cerul cu insolența vreunei idei magice.
Mereu la periferia ideii
mă încumet să forez în profunzimile tenebroase
ale umbrelor aureolate de lumini înșelătoare.
Mereu la periferia ideii
departe de miezul adevărului
scriu resemnat poeme-aproximări
ale cuvântului primordial.


Încerc să mă așez în pagină

Încerc să mă așez în pagină
precum Lenin în mausoleu
ori ca un faraon egiptean
în centrul de greutate al piramidei.
Caut disperat punctul nevralgic al poemului,
acolo unde se intersectează magic
cuvântul cu emoția
sau rațiunea cu sentimentul.
Eu cred în tăcerea absolută
în magia premergătoare cuvântului,
unde energia divină e în stare pură.
Acolo se nasc psalmii și odele
în rezonanța vibrațiilor primordiale
ce reverberează armonii și frecvențe unice.
Acolo se nasc și lacrimile purității
esențe fluide ale durerilor universale.
La început au fost chinurile facerii lumii,
de abia apoi, Dumnezeu și-a pus scribii la treabă
să folosească cuvântul, sămânța spiritului,
plămădită tot de Atotputernicul
ca să scoată omul dintre dobitoace.
La rândul meu, dobitoc într-ale existenței,
mă folosesc cu voluptate de cuvânt
să-mi construiesc scara spre cer
treaptă cu treaptă, cădere și urcuș
să mă eliberez de purgatoriul deșertăciunii.
Încerc să mă așez în pagină
sub camuflajul cuvintelor încropite într-un poem,
să-mi reazăm scara de tăcerea dintre cuvinte,
să urc spre cer cu puterea metaforei
și energia primordială a verbului.
Încerc să mă așez în provizoratul paginii,
poate voi avea șansa unei figuri de stil
care mă va propulsa în eternitate.


 

Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: George Vigdor
Citește aici: George Vigdor - Rămân o rană deschisă

Copyright © 2024 George Vigdor (George Vigdorovits)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorilor.