GEORGE VIGDOR - RĂMÂN O RANĂ DESCHISĂ

 

George Vigdor – Rămân o rană deschisă (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2023): Poezia lui George Vigdor din acest volum, situată ideatic și tematic într-o permanentă „rană deschisă” în istoria haotică a prezentului, glisează dezinvolt pe muchia metaforei între „fiori de moarte” și „explozii de beatitudine”. Opțiunea de a proiecta în imaginarul poetic zbuciumul sufletesc al unui răzvrătit sui-generis, mereu neîmpăcat cu sine, devine regula principală a programului său poetic. Înzestrat cu un acut simț caustic-acuztor, el cultivă cuvântul-forță, descătușat din „trecutul ceaușist” și înmiresmat cu parfumul proaspăt al mântuirii de sine. Discursul dens înăsprește expresivitatea și animă conținuturile manifest neliniștitoare, deviate de la un retorism lipsit de substanță. Integrarea poetului în spațiul cultural-spiritual al „înțelepciunii și armoniei transilvane”, la care face des referire în textele sale, este absolut necesară, obligatorie chiar și înalt onorantă pentru literatura română actuală. (Adrian Țion)

Scrib

Sunt constrâns să clasez definitiv
dosarul penal al speranței
ba chiar și sentința irevocabilă a învierii.
Funcționar modest al efemerului
adun de-o vreme cu sârg și aplicație
date și fapte despre eșecul experienței umane
de a se mântui vreodată.

Am început cu lista obsesiilor,
apoi caietul fobiilor, registrul spaimelor
au urmat carnetul idiosincraziilor
și catalogul angoaselor.
Am întocmit stocul maniilor
inventarul nevrozelor
și procesul verbal al anxietății.
Am redactat cât mai precis broșura psihozelor
albumul depresiilor și în final arhiva fricii
atât de actuală și contagioasă.

Resemnat în fața destinului oprit
eu, măruntul contabil al deznădejdii
mă declar scribul de duzină al deprimării
istoricul anonim al deșertăciunii.

Lumina prinde rădăcini

Morții noștri tac cuminți
deasupra cupolei fumului criminal.
Noi defilăm cu armate de îngeri
împotriva tropăitului cazon al istoriei.
Vântul rănit, plin de sânge
șuieră, rătăcind prin crăpăturile zidului plângerii
clădit pe speranță aievea prafului stelar…
Regăsiți aici, precum pulberile vânate de furtuni
ne îmbrățișăm slăbiți și împuținați
șansa de a fi împreună
la marginea otrăvită a acestei lumi ostile
care ne împinge mai întotdeauna către neant…
Numai aici, laolaltă, vom trece prin arșița urii
ca apa sfințită izvorâtă în deșert.
Numai aici, dimineața poartă adierea veșniciei
care ne preface încet-încet în marmură.
Numai aici, lumina noastră prinde rădăcini…


Recviem pentru un trecut uman

Înfășurat în curcubeu
îmi fac culcuș în cer
la umbra cuvântului dintâi.
Nu sunt decât un ecou
al primei vibrații
al primei rostiri
o reflexie de lumină
venită din galaxia posibilului.

Doar amintirea vagă a îngerilor
și șoapta diafană a sfinților
îmi străjuiește drumul haotic
prin realitatea zdrențuită
a prezentului digital.

Doar turlele bisericilor
zidurile vechilor cetăți
străzile medievale înguste
și pădurile nedistruse din munți
îmi sunt refugiu existențial
și pod de suflet înspre eternitate.
Hăituit de tăvălugul noii ordini,
al resetării în cod de bare
îmi petrec ultimele clipe ale cvasilibertății
încă cu nume, prenume și sex univoc.
De aceea, semnez în clar
Vigdorovits George, bărbat.
Restul e recviem pentru un trecut uman.

 
Taina pădurii

Ador retragerea în taina pădurii
unde tăcerea are aripi de înger
liniștea lăuntrică e clinchet de izvor
și respirația sărută armonia universală.

Acolo în feeria întunecată a magiei vegetale
vorbesc cu păsările minunata limbă a beatitudinii
și juisez de bucuria primară
a rugăciunii în templul brazilor.

Acolo în pământul reavăn al învierii
unde cresc firave flori neștiute de nimeni
și iarba virgină a speranței
calc stângaci și nefiresc spre altarul veșnic al naturii.

Tatăl, precum un pustnic
mișcă eteric viul fremătător.
Percep extaziat vibrația luminii divine
prin sita invizibilă a timpului.

Vraja pădurii e refugiul efemerității mele
unde simt răsuflarea veșniciei abia perceptibile.



Rămân o rană deschisă

Rămân o rană deschisă pe obrazul gros al Europei
hârșâit în atâta ipocrizie și lașitate.
O rană ce nu se poate vindeca
prin care supurează fantomele trecutului
unde țepii sârmei ghimpate
nu pot fi scoși din profunzimea durerii.
O rană fatală ce taie continuitatea istoriei
o rană eternă între viața chinuită
și moartea sigură, garantată de foștii satrapi ai istoriei
ce-mi despică Eu-l.
Rămân o rană sângerândă
pe trupul de târfă bătrână al Europei
frământată dur și umilitor
prin așternuturile puterilor trecătoare.
Câte violuri ale istoriei, câte siluiri ale geografiei
câte nimiciri ale granițelor
câte pansamente imunde cu speranță
a suportat rana mea deschisă spre absolut
spre nimicul înzorzonat al idealurilor cu înlocuitori.
Câți doctori de ințelepciune
mi-au prescris tratamente eficiente de uitare
cu medicamente poetice sau filosofice.
Rămân o rană deschisă
imună la leacul bunăstării materiale
al gândirii pozitive sau al salvării prin cultură.
Rămân o rană deschisă din care se prelinge
lichidul fetid al deșertăciunii.


În fine…

În fine, mi-am înjunghiat propria umbră.
Sunt un morman de cuvinte
aievea frunzelor arse, toamna.
Răsună Șofarul
printre meridianele risipite
ale pribegiei infinite.
Ecourile sângelui răsună fals
în cutia de rezonanță măsluită
a acestei lumi de tinichea.

Un foșnet de frunze asurzitor
a spart timpanele veșniciei.
Istoria urlă de două milenii
prin difuzoarele cerului…
Peste oameni
se așterne liniștea pietrelor
mute de durere.


Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: George Vigdor

Copyright © 2023 George Vigdor (George Vigdorovits)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorilor.