GEORGE VIGDOR - CUVINTE PUSTII

 

Hălăduind la limita absolutului

Hălăduind mereu la limita absolutului
habar n-am cum să-l ating, cum să-l apuc:
știu doar că suntem entități diferite;
eu doar o maimuță mai evoluată
iar el, absolutul, probabil o metaforă netradusă.
Încartiruit în trei dimensiuni,
într-un interval neglijabil de timp
nu am cum să-l cuprind, cum să-l scriu sau să-l descriu.
În pătrățica mea de infinit, atâtica,
trăiesc neglijabil între gratii metafizice,
între care doar lumina filtrată a intuiției
mă poate catapulta pentru o clipă
în paradisul infinit dimensional al absolutului.
Poate că m-aș descurca mai bine
dacă absolutul ar fi o femeie veșnică,
un izvor nesecat de iubire și fecunditate,
cu care aș procrea mereu
într-o îngemănare cosmică supremă
viitoarea armată a speranței ultime.
La intersecția dintre absolut și firul de praf stelar
cu eticheta „eu ”
este aproape întotdeauna o mulțime vidă, inutilă,
străluminată arareori de viziuni divine
imperceptibile, indescriptibile, inefabile.

Cuvinte pustii, chiar pustii…

Șoapte în noapte
noapte în șoapte:
fiorul tăcerii
se sparge-n surdină
în clocotul mării.
Tină-n lumină
lumină în tină
speranță senină.
Oare umbra e lumină violată?
Lumina e partea de dincolo a umbrei?
Eu nu știu de care parte a umbrei
să așez puțina mea lumină
și nu mi-e clar de care parte a luminii
să-mi adăpostesc modesta umbră.
Parabola vieții și morții
îmi ocupă tot timpul
dar ea va degenera ireversibil
în cumplite asimetrii.
Întregul trăirii pulverizat
în fragmente
ale inevitabilei treceri
din mine în mine
în iluzia numită viață.
Șoapte, umbre, lumini,
simetrii, asimetrii
ce bine e că suntem vii,
chiar suntem vii
și atâtea cuvinte pustii,
pustii.


Patria mult visată

Aud freamătul lacrimilor -
rostogolirea durerilor
printre pietrele aspre ale suferinței.
Spuma speranței a luat-o la vale
spre marea înspumată.
A cui? A viselor, veți spune...
Sufletul – nor eteric de emoții
se strecoară impasibil printre nodurile trupului
mereu pe partea nevăzută a cuvântului.
Uitat printre consoane și vocale
încerc să recompun din lacrimi
apa sfințită a supraviețuirii.
Sunt pasăre călătoare
printre meridiane și veacuri
aflată mereu în zbor,
survolând poemele groazei și bucuriei
în căutarea patriei multimilenare.
Pentru mine pământul rămâne un concept metafizic
iar patria, mult dorita patrie,
metafora supremă
pe care nu voi reuși să o scriu vreodată.
Am deja un cuib abstract în cer
de unde lacrimile mele fecundează
pământul visat
în care arunc sămânța patriei.


Oho: un punct mare și negru!

Singurătatea își leapădă greoi
mantia grea.
Adevărul rămâne gol goluț
în fața oglinzii absolutului.
Nuditatea ideii pure
seamănă cu o virgină
câștigătoare a Premiului Nobel!
De concepte ce să mai vorbim;
ele seamănă cu heterosexualii
bine ancorați în genul lor stabil.
Doar sistemele umblă haotic
cu cioara vopsită a filosofiei populare
îmbrăcate în costumele naționale sau internaționale
ale propagandei de doi bani.
Statele și suprastatele
își scriu epopeile simplist-mincinoase
cu eroi de mucava
de care n-a auzit nimeni.
Prin sângele meu contaminat
circulă nestingherite
singurătatea adevărului,
conceptul ideii pure,
poate chiar minciunile sfruntate,
alea de zi cu zi, nu cele
ale statelor și suprastatelor.
Ireversibil, punctul mare și negru
pus de mâna magică a lui Elohim
la capătul acestei fraze inexplicabile...


Eu nu sunt gata să mor, chiar să mor. Tu?

Mă exasperează cumplit
matematica simplă a morții,
cramponarea ei de numere mici,
care doar printr-o minune ajung
la piatra de hotar a lui o sută.
O bornă ciudată
aflată la magica răspântie
dintre statul materialității decăzute
și țara luminii veșnice.
Mă deprimă biologia simplistă a corpului
în permanentă criză existențială,
starea de moluscă dar și
cea de verticalitate solidă.
Mă descumpănește în fiece clipă
chimia gregară a trupului
cufundat în mocirla sângelui, limfei, hormonilor,
starea de mlaștină
în care s-a scufundat demiurgul.
Mă întristează elementaritatea
fizicii cuantice a vieții,
uneori corpuscul, alteori undă,
incertitudinea ca stare existențială.
Științele nu mă ajută cu nimic
să dezleg taina curcubeului
ori misterul copilului
gângurind primele cuvinte
într-o limbă adamică,
nici măcar nu pot explica esența
acestui șirag de nimicuri
întrupate în miraculoase cuvinte.
De ce mie, umilului George Vigdor,
rob al poeziei și prizonier al ecuației dorului,
universul îmi șoptește tânguitor;
pregătește-ți sufletul pentru zbor, pentru zbor deși
nu sunt gata să mor, chiar să mor
dar ție?..

Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: George Vigdor
Citește aici: Rămân o rană deschisă, Pulbere de piatră și stele

Copyright © 2025 George Vigdor (George Vigdorovits)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorilor. 

---