GEORGE VIGDOR

 

Restul e poezie

Sunt un produs finit
uzat deja în bună măsură
ieșit de multișor
de pe linia de fabricație
a omului nou
din perioada comunismului ceaușist.
Reșapat în atelierele ideologice
de mecanică fină socială
ale ceaușismului multilateral dezvoltat.
Recalibrat și finisat
în boom-ul tehnologic al tranziției.
Remontat și călit postindustrial
pentru a face față
tratamentului termic consumatorist.
Dotat în cele din urmă
cu tehnică de calcul avansată
și comandă automată la distanță
a imperativelor democratice
sugerate subliminal de sus.
Prin vot popular bineînțeles.
Voința majorității manipulate
transmisă prin fibrele optice
și semnalele discrete
ale noului cyberspațiu
și a noii ordini digitale.
Conectat la furtunile bezmetice
ale oceanelor de biți și date,
la fluxurile acoperiților din media și aiurea
încerc în extremis
să răzbesc prin haosul informațional
și monitorizarea electronică totală.

Sunt un produs finit
cu gabarit depășit
amortizat aproape în întregime
ce va fi foarte curând
scos din contabilitate
radiat din stoc
și trimis definitv în zori,
mai pe românește în in cloud.

Restul e poezie
stimați concetățeni,
vorba unui clasic în viață
care n-a mai apucat
să manipuleze valurile de pandemie
de la butonul de comandă al societății.
Acum butonul e disputat
de hibrizii săi nereușiți
și de clonii descendenți ai neosecuriștilor
altoiți în economia de piață
cu voie de la centrala de partid
și subjugați de puterea ocultă a banului,
inoculată picătură cu picătură
în trupurile voluntare ale cetățenilor creduli.

Restul e poezie
vorba unui celebru filosof.
Cuvinte goale
răscolesc amintirea mea metalică ruginită
aievea gloanțelor rătăcite
pe câmpurile de luptă ale trecutului.

Restul e poezie
doar amprenta cod de bare
a unui produs finit
uzat, postindustrial, digital
trecut la veșnicia memoriei artificiale.

Restul e poezie
purtând semnătura electronică
a unui produs finit.

  

În culisele trecerii line

Fluidul harului
se scurge prin capilarele destinului
în infinitul tern al fiziologiei.
Trupul ostenit
dă rateuri zilnic
excedat de propria-i finitudine.
Mi-am trăit traiul
și mi-am mâncat mălaiul;
rutina viețuirii
înlocuită de obida supraviețuirii
mă descompune în piesele uzate
ale unui mecanism învechit
scos de pe stocul existențial.
În rest, totul e perfect
circulăm fără masca tăcerii impuse:
avem dreptul să ne deschidem gura în public
să respirăm liber, fără comandă de la centru
ba chiar să ne exprimăm părerea în grupuri mici.
Jalnic acest teatru de păpuși în aer liber
cu voie de la poliție.
În această lume de marionete
prefer sa părăsesc scena în pripă,
să mă retrag în culisele trecerii line.
Printre decorurile scoase din uz
aruncate de-a valma în depozitul uitat
al spectacolelor odinioară libere.
Doar colbul vagabond al amintirilor
se va învolbura pe trupul meu stins.

 

Dosarul penal al speranței

Sunt constrâns să clasez definitiv
dosarul penal al speranței,
ba chiar și sentința irevocabilă a învierii.
Funcționar modest al efemerului,
adun de-o vreme cu sârg și aplicație
date și fapte despre eșecul experienței umane
de a se mântui vreodată
ori de a transcede orizontul ferecat al vieții.
Am început cu lista obsesiilor,
apoi caietul fobiilor,
am continuat cu registrul spaimelor,
cu carnetul idiosincraziilor,
cu catalogul angoaselor.
M-am străduit să mai întocmesc
stocul maniilor
inventarul nevrozelor
și procesul verbal al anxietății.

Am căutat să redactez cât mai precis
broșura psihozelor
albumul depresiilor
și în final arhiva fricii.
Atât de actuală și contagioasă.
Declanșată de un virus nenorocit,
instrumentată de oculta mondială
și cerberii ei plătiți din fiecare țară.
Resemnat în fața destinului oprit
rămân un mărunt contabil al deznădejdii
un scrib de duzină al deprimării
un istoric anonim al deșertăciunii.

 

Glorii efemere

Alergăm încrâncenați după glorii efemere
vrem să pășim în eternitate cu orice preț
și trecem mereu peste măruntul amănunt
numit viață, viață pur si simplu.
O călcăm în picioare ori o ocolim grăbiți
în drumul nostru absurd spre posteritate
spre mirajul evanescent al nemuririi.
Devenim sclavii numelui propriu
pe care-l dorim să strălucească pe bolta cerului,
să-l îngâne fiece copil la școală
sau măcar o stradă să îl poarte.
Ne credem zei, când în fapt
suntem doar zmei de hârtie,
purtați de colo colo de vânturile istoriei,
prăbușiți mereu la marginea ei,
reciclați ca deșeu în morile uitării.

Adunăm cu sârg maculatura zădărniciei
ori fișierele digitale ale neputinței
în speranța deșartă
de a înălța măcar un milimetru
eșafodul ruinat al acestei lumi prăbușite
ori de a mișca angrenajul imposibil al mântuirii,
măcar un pas în direcția luminii veșnice.

Construim în mod penibil
piramida perisabilă a celebrității cu orice preț,
uitând că biografia personală
nu e decât un ghemotoc de hârtie
aruncat la coșul infect al istoriei,
ori cel mult o notă de subsol
în vreo carte marginală,
devorată de șobolanii destinului
într-o bibliotecă tolerată
la marginea acestei lumi trecătoare.

 

Ciudata geometrie a disperării

Supraviețuim deasupra liniei de plutire
levităm deasupra morții colective.
Viețuim la limita absurdului
prinși în colivia unui timp proscris.
Excentrici la normalitate
avansăm într-o derivă fatală
de la axa divină a vieții.
Ciudata geometrie a disperării
are forme diabolice, indescriptibile,
precum norii radioactivi invizibili
din care picură esența finalului de lume.
Sufleurul destinului colectiv
s-a sufocat în cabina sa dosită,
spectacolul mut al extincției globale
continuă în regia destinului incert
după scenariul apocrif al haosului.
Ascuns în culise, Satana aplaudă frenetic
împreună cu directorul tragediei
și cenzorul cerurilor infinite.
Comisia de control a absolutului
a întocmit procesul verbal al existenței fără sens
și a amendat drastic excesul de speranță.

 

Execuția silită a biografiei

Plecăm în excursia stelară
cu avizul de expediere al providenței în buzunar
și cu certificatul de origine al genitorilor,
pe care uneori opriți la vămile vieții
îl facem pierdut sau îl măsluim,
pentru a ne continua nestingheriți
cursa absurdă prin univers.
Pe parcurs, emitem mereu facturi destinului
care întotdeauna e un rău platnic
și ne lasă de cele mai multe ori
în goliciunea noastră primordială.
Mereu debitori ai unui viitor incert
clădim vise pe nisipurile mișcătoare ale existenței.
Apoi cădem în capcana fatală
a datoriilor irecuperabile către divinitate.
Întotdeauna pe minus, pe pierdere
încercăm imposibilul, sfidăm neantul
și construim cu sârg și aplomb
castelul virtual al profitului.
Urmează implacabil execuția silită a biografiei
ce nu mai poate fi salvată de la lichidare
de nici o minune umană sau pilă la stăpânire.
Deveniți spectre pe lista neagră a insolvenței
trecem umili în zona spectrală a umbrei veșnice.

 

În căutarea harului pierdut

Harul m-a părăsit în pripă
pe scara de incendiu a ființei.
Am rămas o cutie de rezonanță
vibrând de golul existenței.
Încerc să umplu marginea neantului
cu rugile-flacără
ale profeților din deșert.
De cinci mii de ani
cabala vieții și a morții
o deslușesc doar inițiații
magicului cuvânt dintâi.
Plămădit din lumina genezei.
Ajuns mai apoi la Olimp
și dus prin felurite taine
la Atena, Roma, Ierusalim.
Sfintele stații ale devenirii.
Acolo unde cuvântul primordial
zămislește și fecundează realitatea.
Încerc să mă reconectez
la acea realitate celestă
la acel miracol pierdut,
să regăsesc harul dumnezeiesc
pitit undeva în ungherele
acestei lumi tenebroase.
În căutarea harului pierdut
mi se scurge viața, unica viață
printre degetele paralizate ale destinului.

 

Zornăim și foșgăim aiurea

Dincolo de muriri și necuprinsuri
se-nfige gheara de oțel a destinului
în miezul diafan al luminii.
Razele rupte și dezmembrate
cerșesc strălucirea divină
din pocalul de aur al vieții apuse.
Vibrația angelică a pasiunii
a rămas doar o simfonie neterminată
în care armonia stelară
se dezintegrează în liniște împietrită.
Carnea tremură doar în amintiri
precum o morișcă de hârtie
rotită greoi de epuizate vânturi.
Trupurile odată plesnind de sevele iubirii
au devenit ghemotoace de hârtie
azvârlite la coșul de hârtie al trecerii.
Umila întrupare dintre semne
subtila transfigurare a seminței în ființă
grandioasa prăbușire în neant a individului
plăsmuirea formei perfecte
supliciul tainei revelate,
Câte linii de forță ale existenței
pe lângă care trecem nepăsători,
orbiți de presupusa glorie personală.
Striviți de propria aură de tinichea
zornăim și foșgăim aiurea
prin monumentala tăcere cosmică.

 

Dumenzeu s-a pensionat

Străfulgerările trecutului
îmi dau fiori de moarte
ori explozii de beatitudine.
Ce-o fi simțit tata când au fost scoși din casă
cu toată familia
de vajnicii jandarmi cu pană de cocoș
printre rânjetele satisfăcute ale vechilor vecini?
Sau ce-o fi trăit mama când la 8 ani
s-au ascuns cu familia din calea hoardei fasciste
într-o pivniță timp de jumătate de an?
Să fi fost doar prăbușiri temporare în zona crepusculară
a umanității căzute în bestialitate?
Să fi fost doar destinul oamenilor
pus vremelnic între paranteze
de morile potrivnice ale timpului?
Să fi fost însăși viața fraților întru omenire
strivită temporar de menghina neîndurătoare a istoriei?
Probabil monștrii lui Goya se plimbă liber printre noi
și ne rămâne strigătul ultim al disperării
surprins genial de Munch
în clipa fatidică a deschiderii porților infernului.
Ce-o fi simțit tata când au apărut primele tancuri ale US Army
în poarta lagărului de la Bergen Belsen
și militarii negri de pe ele le-au aruncat ciocolată?
Ce-o fi trăit mama când a văzut cu ochi de copil
din pivnița ascunzișului salvator
șarja teribilă a cavaleriei cazace
trimisă ca avangardă a Armatei Roșii eliberatoare?
Istoria e o colecție de flori moarte
adunate în taină pentru salvarea obrazului nemerniciei.
O poveste de adormit copiii
și de imbecilizare controlată
a adunăturii de liberi cugetători,
mai precis liberi prădători și lingușitori
dispuși să-și vândă până și mama
pentru un bob de linte
sau pentru o treaptă mai sus
în ierarhia statului degeaba.
Istoria e o bază de date sterilă
adunate în pripă de jefuitorii adevărului,
un deșert arid din care hienele prezentului
au devorat bestial
sentimentele firești și emoțiile colective.

Mă veți întreba pe bună dreptate,
unde e poezia în acest crochiu istoric?
Presupun că sălășluiește discret
în lacrimile înțelenite ale victimelor din gropile comune
în spaima împietrită a ultimului strigăt de disperare
în răceala de sfârșit de lume a mormintelor anonime
în bălțile de sânge metamorfozate în rănile memoriei.

După Auschwitz, Katin și Gulag
până și visele cad ciuruite de gloanțe
iar mult trâmbițata democrație
a fost arhivată în dosarele secrete ale istoriei.

Speranta nu mai e decât o himeră alungată
în conturile secrete ale noilor îmbogățiți.
Până și Dumnezeu s-a pensionat
și s-a refugiat scârbit într-un paradis fiscal,
ca proprietar unic și camuflat al unui off shore global.

 

George Vigdor (George Vigdorovits, n. 20 mai 1963, Cluj Napoca): Absolvent al Liceului “George Barițiu” și al Facultății de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic din Cluj Napoca. A emigrat în Israel (1994  -1999) iar începând din anul 2000 s-a stabilit la Budapesta. George Vigdor a publicat poezii, eseuri, articole politice și de atitudine în România (Familia, Steaua, Tribuna, Gazeta de Botoșani, Vatra, Convorbiri literare, Poezia, Pro Saeculum, Timpul, Cetatea Culturală, Arcada, Sisif, Direct, Jurnalul Bihorean, Noua Gazeta de Vest - la Oradea, Jurnalul Transilvan, Foaia Transilvană - la Cluj) și în Israel, între 1995 și 1999 (cotidianul Viața Noastră, revista Facla Magazin, revista Minimum și în alte publicații periodice). A avut corespondențe la postul de televiziune Antena Cluj, la postul de radio Cluj și la postul de radio Romantic Cluj.

Premii:

Premiul “Mihai Eminescu” (Botoșani, 1991)
Premiul „Ion Minulescu” (Slatina, 1992)
Premiul “Panait Cerna” (Tulcea, 1992)
Premiul Fundației Culturale “Haim și Sara Ianculovici” (pentru publicistică în limba română, Haifa, Israel, 1998)
Quarto classificato - ex aequo (pentru poezie în limba română, la Festival Internazionale Dei Due Mondi - Gabriela Verban, Castellammare di Stabia, Italia, 2022)

Prezențe în volume colective:

Cercul Poeților (poezie, antologie de poezie, vol. 4, editura Colorama, 2020)
Ecoul Singurătății (eseuri, editura Ecou Transilvan, 2020)
Antologia Cenaclului de la Roma (2022)

Volume publicate:

Geografie Imposibilă (colecție de articole, editura Clusium, 2000)
Ancore de sânge (poezii, editura Clusium, 2000)
Arhitectura singurătății (poezii, editura Clusium, 2003)
Atentat împotriva eului (poezii, editura Clusium, 2006)
Voluptatea marginalității (colecție de articole, editura Clusium, 2009)
Ultimul pariu existențial (poezii, editura Clusium, 2013)
Pastile Metafizice (eseuri, editura Ecou Transilvan, 2021)
Cu masca tăcerii pe coarne (poezii, editura Colorama, 2021)
Poet sub acoperire / Antologie de poezie / 2000-2021 (editura Avalon, 2022)
Rămân o rană deschisă (editura Colorama, 2023)

 

Citește aici poezii din volumul: Rămân o rană deschisă
 

Copyright © 2023 George Vigdor (George Vigdorovits)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorilor.