VIRGIL ANDRONESCU - NĂPĂDIRI

 

Proscrișii

Rămas-au visătorii pe dinafară
De lume
Rămas-au la porțile vieții
Renegați
Rămas-au să cerșească intrarea
Damnații
Celor ce sunt în interior zăvorâți
Refuzând deschiderea porților
Comozii
Legate cu lacăte ivore și lanțuri
De ei înșiși
Visătorii au tot visat intrarea
În lume
Până când într-o zi scăldată în soare
În porți au bătut zidurile-au cățărat
Rebelii
Cu pumnii strânși ai revoltei
Oratorii
Cu
scările idealurilor lor
Idei
Și-au urcat pe înaltele ziduri
Și au întredeschis poarta
Dorind
Eliberându-i pe cei închiși
În sine
Pe cei ce-și deplângeau soarta
Răului din bine
Pe cei mai deschiși dintre închiși
Acestora le-au arătat cerul și zarea
Orizontul
Cărarea ce duce departe...
Depărtarea
Strâmtă anevoioasă (chiar și deșartă)
Libertatea
Mai puțin deșartă-i decât închisoarea
Cu lanțuri de aur cu lacăte de argint
Materia
Cu ziduri din pietrele cele mai scumpe
Opulență
Acoperite de-o cupolă de aer închis
Cer limitat
(Aer de libertate închisă-ntre ziduri)
Predicatori ai libertății au trimis printre închiși
Preoții libertății
Deschizâdu-le drum ca pentru ei
Visători
Ei...
Cei proscriși.

Unghiuri moarte

Eu nu o iubesc deloc.
Ea pe mine absolut de mult.
Atât de mult încât mă ține departe...
Undeva în afara lumii și cel mai des
Între patru pereți și-un un tavan și-o podea
Cât un eșafod.
Amenințându-mă de câte ori are ocazia:
Cu o (i)lustră ghilotină atârnând ca un ștreang
Amenințător din tavanul albastru cu stele
Și patru laturi cât un cub:
90*×4= doar 360* de grade de libertate,
Din care doar gândurile reușesc evadarea
În dorințe de îndepărtare în afară,
Depărtarea aceea ca o sferă,
Sfera aceea cât o apropiere.
Eu nu o iubesc deloc.
Ea pe mine infinit de mult
Încât ar fi în stare să-i teșească colțurile,
Să închidă în unghiuri sfera
Pentru a mă iubi infinit și numai ea
Și numai pe mine!
Renunțând la absolut.
Nu înțeleg...
Mereu îmi dă cu minus ori cu virgulă
Ca într-un joc cu repetiție matematică.
Iar eu..., eu cu jumătatea mea de secol.
Atârnând de viată declar:
Nu o iubesc! Nu am dorit-o niciodată!


Așteptându-l pe Moise
 
Între timp...
 
Omenirea s-a prăbușit.
Femeile continuă să meargă la cosmetică,
Bărbații continuă să-și joace soarta la ruletă.
...............................................................
După multe milenii
S-a auto-reinventat Dumnezeu
(Iertătorul de serviciu al omenirii).
Îl regăsesc într-o altă ipostază:
Îmbrăcat în salopetă de gunoier,
Într-o mână cu un făraș,
În cealaltă cu un măturoi
Mari, cât toate Zilele Cele din Urmă.
Adunând rămășițe de civilizații pierdute
Printre schelete de tancuri corodate cândva
De sânge nevinovat.
Le aruncă, scârbit...
În saci negri de celofan.
.................................................................
Cea de-a șaptea zi...
Zace precum un om sfârșit.
.................................................................
Pe un vârf de Sinai,
În așteptarea lui Moise,
Consemnând într-un Jurnal
Frânturi din Decalogul pierdut:
..................................................................
Prin cenușa fostelor lumi.
Într-un colț de Timp și Spațiu,
O fetiță se joacă de-a mama și copilul
Silabisind, printre lacrimi,
Un cântec de leagăn
Păpușii pe care o îmbracă
Într-o rochiță ornată cu floricele de scrum.
.................................................................
Într-alt colț...
 
Un băiețel se joacă.
De-a războiul.
Cu soldați construiți
Din carne de tun,
Imaginând morți și răniți.
.................................................................


Năpădiri

În dorința de îngenunchere
Către o rugăciune,
Mi-am zdrobit fruntea
De supremul Tău sacrificiu.
Cu dorința de săruta o icoană
Și crucea ce-o car în suflet
Și pe cărarea gândurilor bătătorite
De îndoieli ferchezuite, discret parfumate.
Voiam să mă închin dar am căzut...
În patima credinței, în crezuri și rugăminți;
De-atunci nu mai am putere
Să mă ridic, să plec capul, să închid ochii
Spre mântuirea prin ne cercetare,
Prin întrebări și căutări bezmetice de răspunsuri.
Iartă mie îndoita credință,
Îndoitele crezuri!
Încă de la începuturi, răstignirea
Pe crucea ce-o car pe cărări amețite,
Printre buruienile gândurilor
Năpădite de șerpi zbârnâitori din cozi,
Sâsâitori din limbi bifurcate.
Tocmai aici m-au găsit
Rugatul,
Închinatul
Întrebările?!
Tocmai aici m-au găsit
Îndoielile,
Rugăciunea,
Crucirea?!
Tocmai aici...!
Aici erai Tu
Și-n ele te-am găsit!


Mai multe poezii și profilul autorului aici: Virgil Andronescu
Citește și: Versete contemporane, Levitații și căderi, Ochi ațintiți spre cer
Blog: Ora Brăilei

Copyright © 2024 Virgil Andronescu (Virgil Nicolae Andronache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.