VIRGIL ANDRONESCU - VERSETE CONTEMPORANE
Versete contemporane
Nu îmi dispar din minte singurătățile
Lui Cioran;
Ale mele m-au năruit.
Nu pot uita ultima citire din Coran
A dictatorului Sadam Hussein
Înainte de tragerea trapei.
Și nici moartea brutală a tinereții
Lui Labiș pe linii paralele cotidianului nostru,
Numai tramvaiul mă mai plimbă prin ploaia de acum…
Am reținut căderea Turnurilor Gemene
În ele însele și-n timp…
Cameramani pregătiți filmau
Primele semne ale noului mileniu.
Am avut momente de fericire
În secolul trecut,
Când am stat, anonimul perfect, la aceiași masă
Cu Eugen Simion, Grigore Vieru și Marin Sorescu.
Gândul mă conduce, fără vreun scrupul,
De la ludic la tragic: final de secol XX
Și început de secol XXI.
Către momentul când viața
Îmi va trage trapa de sub tinerețea târzie,
Când nu voi mai avea la îndemână
Nici măcar secunda salvării prin cuvânt,
Până dincolo de semnul Crucii doldora de cuie.
DEZAMĂGIRE. Scriu pentru a mă salva din ghearele vieții personale;
asta nu îmi este de ajuns şi alunec în cotidian!
Tare mult îmi doresc
Să am un suflet atât de mare
Încât să pot cuprinde întreg Universul!
Deocamdată…
Pot cuprinde numai microUniversul…;
Din nefericire şi oamenii.
Îmi spun: am timp să dorm pe lumea cealaltă, acum trebuie să mă ocup de asta!
De la Iisus încoace, omenirea a devenit mai rea, mai perfidă, mai sadică.
Adam nu mai respiră, îl bântuie junghiuri intercostale.
Eva e la ultima suflare, nu i s-a pus diagnostic.
Pământul se-afundă-n pământ după multele experimente nucleare.
Cerul plânge cu acizi, că-L dor șalele de-atâtea rugăciuni primite în plexul solar.
Raiul se părpălește în incendii de pădure.
Iadul și-a ars gazul, cărbunii și menirea.
Cuplul primordial nu a rămas altceva
Decât o închipuire devenită legendă.
Pe care o amintesc aici…,
Ca pe o Sfârtecare a acestei dimineți
Cu atmosferă în versiune apocaliptică.
IUBIREA. Ori de câte ori iubesc o femeie, de tot atâtea ori mă tentează sinuciderea!
Încerc să înțeleg care dintre dumnezei
E mai bun. Al meu. Ai lor?!
Cade timpul peste mine.
Avalanșă-n miez de iarnă.
Timp trecut precum toamna care
Vine, pleacă..., nici prezentul...
Nu-i decât o clipă-n mine.
Nestatornic sunt și eu.
El e muntele încremenit
În trecut și-n viitor.
Nicidecum nu-mi aparține,
Iară eu nu-i aparțin.
Vine-trece, trece-vine ca o avalanșă
-n miez de iarnă,
De pe muntele semeț al vieții.
După toamna-n care timpul
A-nceput să se pornească,
De din ziua-n care
Viața a-nceput să se prăvale...
Cu-n sfârșit de la-nceput.
Jocul cu viața
Prin tine am văzut diavolul
Și m-am îndrăgostit,
nebunește,
ca de un înger.
Sau ca de un demon deghizat
în piele de șarpe,
ascuns în piele de Om.
Ca de o poezie.
În care încap
Dumnezeu, morala
și toți oamenii…
ispitiți.
Să rămână, să fie…!
Când
Cel rămas rămâne pe cruce
când de pe ziduri de biserici cad Sfinți
când de pe crucile Golgotei cad Tâlhari
când muritorii adună disperați la arginți
când…
Poeții beau vin și se umplu de har
când unii privesc plinul din albastrul văzduh
când alții se uită cu nesaț în golul din pahar
când unii se roagă înjurând alții înjură cu năduf
când…
Cel care a rămas pe cruce a rămas în zadar
când muritori cu și fără talanți în pungă
când muritori cu și fără vreun crez în piept
când se roagă fiecare ca iertarea să le-ajungă
când…
de la Cel care-a fost osândit pe nedrept
când se ridică iar Sfinții pe ziduri de biserici
când Tâlharii se întorc de-a stânga și de-a dreapta
când muritorii rămân muritori cu arginți
când…
nemuritori sunt doar Poeții și gata
iar Cel rămas rămâne pe cruce
Dumnezeu și Om întrupat la răscruce!
Între geneză și potop
Eva nu a mușcat din măr,
Așa cum se vorbește prin târg,
Și-a lepădat doar pielea de șarpe
– în poșeta de firmă.
Nici șarpele nu a existat în forma sa biblică.
Peste vremuri…
Doar lui Newton I-a căzut un măr pe cap
– Devenind primul bărbat
Care s-a trezit la realitate.
Din ziua Z nu se mai roagă,
Doar cugetă și cugetă.
Eva s-a îmbrăcat cu o frunză-de-viță-nobilă
Și a fugit cu un altfel de… Adam
– Tăinuitor de adevăruri filosofice,
Pervertite în pseudo-adevăruri teologice.
Așa au trăit…
Pe malurile unui fluviu învolburat de ideologii,
Adăpându-se cu doctrine…
De-atunci a început el să poarte papion, frac și pantofi de catifea.
Îmbrățișați,
Ascultând Cerul, și-au unit viețile
– el, donator onorific de-o coastă,
– ea, primitoare de lux…,
Începând să-și depene iluzii
Despre viitorii urmași…
Numiții Cain și Abel,
Aduși de cronicari,
Într-un răsunător Proces de conștiință.
Istoria umanității
Ne dovedește
Că au trăit…
(Ne)fericiți până în zilele de după Potop.
P.S: Într-un târziu,
Adam s-a sinucis
– Încă din fașa naivității sale!
Eva trăiește bine-merci!
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Virgil Andronescu
Blog: Ora Brăilei
Copyright © 2021 Virgil Andronescu (Virgil Nicolae Andronache)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment